Citisem pe nerăsuflate în adolescenţă volumul „Mărturii. Eminescu – Veronica Micle” al lui Augustin Z.N. Pop, apărut la Editura Tineretului, o carte care avea pe copertă efigiile celor doi îndrăgostiţi. Deşi fusesem vrăjit de poeziile lui Eminescu, pe vremea aceea poetul era pentru mine doar un Luceafăr îndepărtat, cu o existenţă aproape nepământeană. Citind însă cartea lui Augustin Z.N. Pop, în care era prezentată viaţa de zi cu zi a lui Eminescu, dar şi scrisori ale sale către Veronica Micle, l-am înţeles mult mai bine. Din statutul de Luceafăr intangibil, cu care fusesem obişnuit până atunci, Eminescu s-a transformat în mintea mea de adolescent, graţie volumului scris de Augustin Z.N. Pop, în creatorul genial pe care îl voi descoperi treptat, în anii următori, prin toate faţetele sale.
Cum l-am întâlnit pe Augustin Z.N. Pop
La sfârşitul liceului, cu puţin timp înainte de susţinerea examenului de bacalaureat, nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că preşedintele comisiei de examen la Liceul „Dinicu Golescu”din Câmpulung era – nimeni altul! – decât marele eminescolog, profesorul univ. dr. Augustin Z.N. Pop. Ca orice elev aflat în faţa unei importante încercări, am avut – evident! – mari emoţii la examen. Dar emoţia a atins proporţii uriaşe în timpul probei orale de literatură română când, în afara celor doi profesori examinatori care stăteau cu ochii aţintiţi asupra mea în timp ce răspundeam, a apărut în sala de examen însuşi Augustin Z.N. Pop.
Tocmai începusem să prezint primul subiect, dintre cele două de pe biletul de examen. Făcându-şi apariţia, Augustin Z.N. Pop s-a așezat lângă ceilalţi doi profesori şi şi-a aţintit privirile scrutătoare asupra mea. După câteva momente de concentrare, în care a cântărit cu atenţie ceea ce spuneam (în clipele acelea mă uitam numai la el, atras ca de un magnet, ignorându-i pe ceilalţi doi examinatori!), marele eminescolog a început să dea uşor din cap, în semn de afirmare a ideilor pe care le expuneam în faţa comisiei. Văzând aceasta, m-am mai destins puţin, am început să prind curaj şi să iau chiar avânt. Îmi amintesc că, pentru a mări efectul, am început să citez versuri prin care îmi întăream afirmaţiile, ceea ce l-a făcut pe Augustin Z.N. Pop să fie tot mai atent la ceea ce spuneam şi totodată mai curios. La finalul examinării am luat nota maximă!
Abia mai târziu am aflat că profesorul, ca universitar, venea în mod frecvent să prezideze comisiile de examen de la Câmpulung. Mi-am putut explica şi de ce îşi alegea Câmpulungul. Augustin Z.N. Pop (Augustin Popescu) se născuse în 1910 la Bucureşti, într-o familie de intelectuali. În 1931, la sfârşitul studiilor universitare, şi-a luat licenţa în Filosofie şi Litere şi a îmbrăţişat cariera didactică. A funcţionat o vreme ca profesor la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” de la Cernăuţi, dar anexarea din 1940 a Bucovinei în urma
Pactului Ribbentrop-Molotov a determinat mutarea şcolii – de la Cernăuţi la Roman (iunie 1940), la Târgovişte (iulie 1940,) apoi la Câmpulung (octombrie 1940). Astfel, vreme de mai bine de un deceniu, Augustin Z.N. Pop a fost un strălucit profesor de română la Şcoala Normală „Carol I” din Câmpulung.
Profesorul Augustin Z.N. Pop la Câmpulung
Despre anii petrecuţi de Augustin Z.N. Pop ca profesor la Câmpulung a scris, plin de sensibilitate, medicul Dumitru Baciu în cartea sa „Lumini muscelene”, apărută în 1980:
„Legat sufleteşte de Câmpulung, chiar de la prima cunoştinţă, din 1930, legătură care, prin căsătoria cu o câmpulungeancă, profesoara de limba română Olga Răgădunescu, se consolidează, Augustin Z.N. Pop a funcţionat în anii tinereţii ca profesor de română la Liceul Militar „Ştefan cel Mare”, apoi la Liceul „Dinicu Golescu” şi „Şcoala Normală”.
De statură potrivită, mai mult scund decât înalt, cu părul blond, bogat, dat pe spate, cu ochi albaştri sfredelitori, scânteind sub sprâncenele stufoase, nasul puţin acvilin, energic, un zâmbet enigmatic în colţul gurii, când prietenos, când ironic – cum îl zugrăvea unul dintre foştii săi elevi de la Câmpulung, scriitorul George Şovu, într-una din acele „Scrisori de acreditare” – profesorul Augustin Z.N. Pop îşi cucerea din primul moment elevii prin căldura pe care o emana întreaga sa fiinţă odată cu efluviul de cuvinte şi expresii literare, slobozite fără efort, printr-un înnăscut talent oratoric, impresionând prin cunoaşterea literaturii române până în cele mai tainice amănunte.
Profesorul era un nepotolit căutător de izvoare, un pasionat cercetător al rădăcinilor literaturii noastre, neistovit în studiul vieţii unor mari scriitori şi personalităţi istorice din trecut”.
În continuare, Dumitru Baciu – care îl va fi cunoscut bine, fără îndoială, pe Augustin Z.N. Pop, consemnează activitatea extrem de laborioasă a profesorului:
„În locuinţa sa din Câmpulung, pe strada I.C.Frimu, 98, pe prispa căreia şi-a redactat multe dintre lucrările sale de istorie şi critică literară pe linia valorificării moştenirii culturale – la fel ca mai târziu în locuinţa din Bucureşti – în camere cu rafturi devenite neîncăpătoare sau chiar pe jos, în mijlocul lor, se puteau vedea mormane şi vrafuri de cărţi, reviste şi fişe scoase în urma lecturilor de la arhivele de stat, bibliotecile publice, şi mape cu documente originale despre cele mai variate aspecte ale literaturii române.
Din ele se vor zămisli cele peste patruzeci de volume şi peste opt sute de comunicări şi articole, publicate de-a lungul a aproape o jumătate de veac de muncă, activitate recenzată şi elogiată în tratate de istorie literară, monografii, volume critice, cercetări, semnate de nume ca N. Iorga, Nicolae Cartojan, Dimitrie Popovici, G. Călinescu, Perpessicius, Dan Simonescu, Ion C. Chiţimia, Petre Constantinescu-Iaşi şi alţii.
Dincolo de toate aceste lucrări, Augustin Z.N. Pop a închinat o bună parte din timp cercetării unor figuri, personalităţi sau instituţii culturale de pe meleagurile argeşene şi muscelene, căutând să surprindă aspecte de viaţă inedite, să aducă interpretări şi consideraţii originale.”
Prietenia cu Mihai Moşandrei
Din anul 1955 şi până în 1959, Augustin Z.N. Pop a ocupat funcţia de cercetător principal la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, secţia „Manuscrise, documente şi corespondenţă”. De aici a trecut la Institutul Pedagogic din Piteşti, unde a urcat treptele ierarhiei universitare: lector în 1963, conferenţiar şi apoi profesor în 1969. La Institut, a fost mulţi ani decan al Facultăţii de Filologie şi rector între 1966 şi 1968.
În tot acest timp, biograful lui Eminescu a rămas ataşat de Câmpulung, oraşul începutului carierei sale didactice, unde îşi făcuse multe prietenii printre profesorii de aici. În octombrie 1967, profesorul a participat la sărbătorirea centenarului Liceului Pedagogic Câmpulung (1867-1967), fosta „Şcoală Normală”, unde a fost una dintre figurile centrale ale manifestării. În vizitele sale la Câmpulung, nu îl ocolea pe poetul Mihai Moşandrei, alături de care va fi avut lungi şi interesante conversaţii despre viaţa literară şi scriitorii pe care cei doi i-au cunoscut. Discuţiile pe teme literare ale acestora s-au prelungit şi în perioada când Augustin Z.N. Pop se mutase de la Câmpulung, după cum stau mărturie cele şapte scrisori ale profesorului, dintre anii 1984-1985, pe care le păstrez în colecţia personală.
Într-una dintre ele, eminescologul îi scria poetului:
„Bucureşti, 9 ian. 1985
Respectate domnule Moşandrei,
Au fost pentru noi o adevărată sărbătoare primirea ultimului D-voastră volum de poezii [„Depărtata amintire”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, n.n] şi binevoitoarea scrisoare ce ne-aţi adresat. În plină iarnă aspră, ne-aţi venit în ajutorul sufletelor cu florile fierbinţi ale reveriei nostalgice ce vă caracterizează, superioritatea lirică în obştea câmpulungeană şi în istoria poeziei româneşti din totdeauna şi cu atâta pură fantezie pentru totdeauna.
Şi eu şi soţia mea vă purtăm admiraţie şi gratitudine in excelsis. Vă urăm şi cu acest prilej ca 1985 să vă fie deplin în sănătate, în mulţumiri de creaţie şi personale, în belşug şi pace.
Devotat, Augustin Z. N. Pop (nevăzător)
P.S. Mulţumiri şi despre cele privitoare la Iriné. Iertaţi-mi ezitările grafiei mele din cauza nevăzului”.
Ajuns nevăzător în ultimii ani ai existenţei, consecinţă a unui diabet, Augustin Z.N. Pop va fi îndurat cu stoicism această grea povară care i-a fost dată: el, cel care citise o viaţă întreagă mii şi mii de pagini cu devotamentul cercetătorului de istorie literară, nu mai putea acum să se bucure de acest dar. Avea dreptate prietenul său Mihai Moşandrei, care mi-a spus cândva, sentenţios, de la înălțimea celor 90 de ani ai lui: „În anii senectuţii, bucuriile pe care ni le lasă Dumnezeu sunt tot mai puţine, pentru ca astfel despărţirea de lume a celui care pleacă în lunga călătorie să fie cât mai uşoară”.
Am pornit odată pe urmele eminescologului Augustin Z.N. Pop şi am ajuns la Cimitirul Bellu, unde odihnea din anul 1988. Nu mi-a fost greu să-i găsesc mormântul, pentru că acesta se află la doar doi paşi de al lui Eminescu. Astfel, după ce trăise în timpul vieţii în compania manuscriselor eminesciene şi chiar colecţionase multe dintre acestea, Augustin Z.N. Pop hotărâse să rămână alături de Eminescu şi în eternitate.