27.1 C
Campulung Muscel
24/07/2024

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu: O „boală” fără leac: discomania

De curând, la cafeneaua „Convivial” din Câmpulung, la sugestia Zelmirei Szabo, am avut prilejul să-mi amintesc despre o mare pasiune: discurile. Am adus cu mine, scoase din bibliotecă, două cutii cu discuri vechi, din vremea când eram încă adolescent, şi am vorbit despre epoca lor şi vocile acelui timp. Aveam vreo 14-15 ani când, într-o vacanţă la mare, am intrat pentru prima oară într-un magazin cu discuri şi atunci mi s-a declanșat instantaneu o „boală” de care nu m-am mai putut vindeca niciodată: discomania.

Serata „retro” de la „Convivial”
Am luat la recenta serată „retro” de la „Convivial”, ca să le ascultăm la pick-up-ul adus de Zelmira Szabo, discurile pe care ai mei mi le-au cumpărat pe când eram elev şi mi-au rămas atât de vii în memorie. Am început audiţia cu cele mai vechi, de la sfârşitul anilor 1950, turnate în ebonită, cu doar o melodie pe fiecare faţă şi turația 78 a discului: „Manuela” (bighină) – muzica T. Fusco, „Aceasta e dragostea” (cha-cha) – muzica P. Iglesias ori „Un minut” (mambo) – muzica Radu Şerban. Am continuat cu discurile single ale anilor 1960, având două melodii pe fiecare faţă şi turaţia 45 a discului. Câteva titluri au fost: „Chemare” (bighină) şi „Parfumul florilor de crin” (cha-cha) – cântate de Gigi Marga, „Pe litoral” (bighină cha-cha) şi „Nu eşti de vină tu” (twist lent) – cântate de Constantin Drăghici ori „Dac-aş fi ca ei” (bounce) şi „Tu mă poţi schimba” (slow-rock) – interpretare de Florin Bogardo.

Scoase din uitare, tot la întâlnirea de la „Convivial”, au mai fost melodiile premiate la un concert al Radioteleviziunii Române din mai 1967: „Marea cântă” (twist moderato) – voce Ilinca Cerbacev, „De ce mi-ai scris” (twist lent) – voce Anca Agemolu şi „Spune-i” (slow-rock) – voce Denise Constantinescu. Nu au lipsit din audiţia noastră nici alte interprete consacrate în deceniul 1960-1970: Margareta Pâslaru, Pompilia Stoian, Anda Călugăreanu ori Marina Voica.

În fine, o a treia „secvenţă” a seratei muzicale de la cafeneaua „Convivial” a fost reprezentată de audiţia unor LP-uri ale anilor 1970, cu cinci-şase melodii pe faţă şi turaţia 33 a discului. Astfel, am putut reasculta laureaţii Festivalului internaţional de muzică uşoară Braşov – 1970, Orchestra de estradă a Radioteleviziunii dirijată de Sile Dinicu, o selecţie de tangouri celebre, melodii din Bucureştiul de odinioară cântate de Jean Moscopol ori formaţia Los Paraguayos, pe atunci în mare vogă.

„Virusul” muzicii rock
În anii liceului, gustul mi s-a diversificat. În colecţia mea de discuri au început să intre treptat „Mondial”, „Roşu şi Negru”, „Phoenix”, „Progresiv TM” ori „Sfinx”. În 1974, când am intrat în anul întâi la Facultatea de Litere din Bucureşti, eram deja contaminat cu „virusul” muzicii rock. Primul disc cu Beatles îl văzusem abia în clasa a X-a, în 1971, când îmi spărsese retina. Era celebrul vinil „Abbey Road”, din 1969, cu cei patru Beatles din trupă care, înşiraţi unul în spatele celuilalt, treceau pe la marcaj o stradă din Londra aflată în apropierea studioului lor de înregistrări. Îmi aduc aminte chiar şi cine venise cu discul acesta la şcoală: colegul meu de clasă Siegfried Schön!

În primul an de facultate, intrasem împreună cu Bogdan Dimitriu, colegul şi prietenul meu, într-o „filieră” din Bucureşti: discuri de muzică rock la schimb. Toate erau aduse pe sub mână din Occident în România.
Tranzacţia era simplă: dădeai cu împrumut un disc şi primeai altul în loc. Dar nu mereu raportul schimbului era 1/1. Dacă ofereai un album dublu, era normal să pretinzi altele două. După cum puteai primi două discuri pe unul singur dacă ofereai rarităţi: The Doors, Pink Floyd, Jimi Hendrix sau alţii din categoria… „grea”.

Împrumutul dura între 24 şi 72 de ore. Foarte rar mai mult şi asta însemna că „marfa” nu era de cine ştie ce calitate, adică trupa nu avea o cotă foarte înaltă. Dacă îmi venea discul, prima grijă era să îl înregistrez la magnetofonul meu Grundig. Iar ca să îl înregistrez, trebuia în mod necesar bandă, BASF (din R.F.G) sau ORWO (din R.D.G). Iar banda costa bani, destul de mulţi, şi în studenţie capitolul „bani” nu era mai la nimeni unul forte. Ca să nu mai spun că, fiind un obiect de import, banda pentru magnetofon nu era disponibilă oricând în marile magazine din Bucureşti.

Discomania
Discomania m-a urmărit nemiloasă până au început să apară casetele înregistrate cu muzică rock pe care le puteam asculta pe casetofon. Apoi, mai târziu, după apariţia internetului, încet-încet, marile trupe de rock au putut să-mi intre chiar în propria casă. Când am ajuns prima oară în Franţa, Germania, Italia sau Olanda (bineînţeles după căderea Cortinei de Fier) am căutat cu disperare magazinele cu discuri rock din perioada de glorie a anilor 1970. Nu ca să cumpăr, ci pur şi simplu să le ţin în mână şi să mă uit la toate acele discuri care, în anii comunismului, mi-au fost inaccesibile.

În 1997 am fost la cimitirul Père Lachaise din Paris ca să văd mormântul unuia dintre idolii adolescenţei mele: Jim Morrison, solistul vocal şi liderul celebrei formații „The Doors”. Moartea lui prematură din 1971, când eram elev în liceu şi am aflat-o de la Radio „Europa Liberă” la emisiunea „Metronom” a lui Cornel Chiriac, am resimţit-o aproape ca pe o pierdere din familie. Am consemnat în jurnalul parizian de călătorie pelerinajul la mormântul lui Jim Morrison:

„Luni 28 iulie 1997, Paris. Citisem încă din liceu despre Père Lachaise, cimitirul parizian pe care l-am bătut azi timp de patru ore. Este imens, cu arbori seculari şi monumente funerare care constituie, aproape fiecare, o operă de artă. Deşi aveam planuri mari aici, n-am putut identifica decât o parte din ceea ce aş fi dorit să văd, pentru că Père Lachaise are dimensiunile unui mic oraș. Am rămas câte puţin la locul de veşnică odihnă al lui Balzac, Paul Eduard, La Fontaine, Molière, Gérard de Nerval, Saint Simon, Ana de Noailles (născută Brâncoveanu) ş.a. Jim Morrison, legendarul solist al formaţiei „The Doors”, are mormântul acoperit cu mii de flori proaspete. Aici este un adevărat pelerinaj. Unele fete se aruncă în extaz pe lespedea monumentului. Aud chemările lor patetice: «Te iubesc, Jim! Ia-mă cu tine, Jim!»”.

Cu timpul, s-a mai produs „imunizarea”, dacă „imunizare” poate fi să intru, în 2018, într-un magazin din Atena cu sute şi sute de discuri vechi de muzică rock şi să stau nu mai puțin de trei ore înăuntru, iar a doua zi, considerând că nu a fost îndeajuns, să merg din nou acolo şi să mai rămân încă două ore. Un lucru este cert acum: de oricâtă „imunizare” aş fi avut parte de-a lungul unei vieţi, discomania a rămas o „boală” fără leac.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!