Cum l-aş putea uita vreodată pe Ion-Popescu Argeşel!? Negreşit mă voi face profesor de geografie, mi-am spus când am intrat în primul an de gimnaziu la Liceul Sportiv din Câmpulung. Ce am constatat? Domnul profesor poate să deseneze pe tablă harta României doar din câteva mişcări din „poignée”. Cum reuşeşte să îi dea conturul perfect, ca în atlas, nimeni nu înţelege. Dar de fiecare dată îi iese perfect! Apoi am văzut că ne desenează perfect harta fiecărei ţări pe tablă, iar desenul său colorat este mai frumos decât harta monocoloră din manual. Mi se părea că se comite un sacrilegiu când, în pauză, se ştergea tabla pentru ora următoare.
Curând am făcut o pasiune imensă pentru geografie. Abia aşteptam să vină profesorul Ion Popescu-Argeşel la clasă, iar acasă stăteam tot timpul să citesc din atlasul cu ţările lumii şi să studiez hărţile. Geografia devenise pentru mine o adevărată boală. Nici nu mai conta ce studiam la această materie la orele de curs. În timpul liber mă plimbam neîncetat pe tot „globul”. Treceam Alpii, călătoream pe Nil, străbăteam deşertul Kalahari, mă afundam pe Amazon până în inima junglei şi, mai ales, urcam Everestul. Am citit cu sufletul la gură cartea „Prin noapte şi gheaţă” a exploratorului norvegian Fridtjof Nansen, în care îşi descrie încercarea, ce depăşea limitele omenescului, de a ajunge la Polul Nord. Cartea avea coperţile groase, cartonate. Paginile erau mari, iar scrisul, mărunt. Era cel mai pretenţios volum pe care îl citisem până atunci. Aproape m-am identificat cu Nansen şi companionul său de călătorie.
În excursie, la Peştera Muierilor
Ion Popescu-Argeşel ne ducea uneori în excursii. Am plecat cu dânsul spre Peştera Muierilor în prima excursie din gimnaziu. În autobuz stă în faţă, lângă şofer, şi ne explică în permanenţă ce se vede în dreapta şi în stânga. Mă aşez în apropierea lui şi îl sorb din ochi. Ne spune ce munţi se zăresc pe fereastră, ce înălţime are fiecare vârf, cum se cheamă râul peste care trecem, la ce altitudine suntem, densitatea pe kilometru pătrat a populaţiei din zonă, distanţa rămasă până la obiectiv şi multe altele. Evident că totul e din memorie! Pare o Şeherezadă care se află doar la prima poveste dintre cele 1001 pe care le are de spus.
La întoarcere, după ce am vizitat peştera, ne lasă mai ușor cu informaţiile. Vine pe culoarul autobuzului şi glumeşte. Noi, cei mici dintr-a V-a, suntem în faţă. Cei din clasele mari de liceu s-au dus în spatele autobuzului. Numai ei ştiu de ce! Printre ei e şi văru-meu Sorin Sighişanu dintr-a XI-a. În urmă cu câteva luni, când am intrat la gimnaziu, a venit într-o pauză şi mi-a spus că, dacă se leagă de mine cei mari, să îi spun lui şi totul se va aranja! Acum stă cu o colegă pe bancheta din spate. Ba, mai mult, s-a ascuns cu ea după perdeaua de la fereastră. Nu ştiu ce îi spune, dar fata chicoteşte tot timpul. Mă întorc mereu să văd ce se mai petrece. Văru-meu tot face glume şi fata nu se opreşte nicio clipă din chicotit. După ce s-a întunecat, chiar dacă nu mă credeţi, vă spun ce am văzut cu ochii mei: cei doi s-au sărutat! Chiar mă intrigă! Pentru asta am venit noi cu domnul profesor în excursie? De ce nu ascultă de dânsul când îi admonestează pentru ceea ce fac? Dar domnul Popescu-Argeşel le zâmbeşte cu blândeţe şi toleranţă! Eu, în locul domnului profesor, i-aş rupe urechile lui văru-meu!
Domnu’ Trandafir
Odată, pe la sfârşitul primului an de gimnaziu, a intrat în clasă elevul de serviciu. Două lucruri nu voiai să auzi de la el: că trebuie să cobori la director sau că eşti chemat de urgenţă de un profesor. Inevitabilul se produce: mi se pronunţă numele! Sunt chemat de urgenţă de profesorul Ion Popescu-Argeşel care are oră la clasa a IX-a. Analizez repede în gând situaţia. N-am făcut nicio boacănă în ultimele pauze. Nici măcar în ultimele zile. Ies din clasă. Pe hol îi şuier la ureche elevului de serviciu: „De ce mă cheamă?” Ridică din umeri: nu are habar. Inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare.
Ciocănesc la uşă şi intru într-o clasă de-a IX-a. Atmosfera e încărcată. Elevii stau într-o tăcere mormântală. Prin contrast, profesorul e foarte agitat. Calmul şi seninătatea lui, atât de familiare nouă, au dispărut. Are un glas pe care nu i-l recunosc. E roşu la faţă. Gesticulează. În dreptul ferestrelor stau în picioare, scoşi la lecţie, vreo opt–nouă elevi, cu figurile răvăşite. În faţa clasei, atârnată de tablă, e harta României. Pe catedră este aşezat globul pământesc.
Inima bate să-mi spargă pieptul. Nu înţeleg ce caut acolo. „Arată pe harta României unde se află cutare trecătoare!” tună către mine profesorul. „Ştiu!”, îmi spun eu repede în gând. Iau arătătorul de pe catedră şi identific locul pe hartă. „Dar cutare depresiune unde este?” Ştiu şi de data asta. „Arată pe globul pământesc unde e fluviul cutare!” Nu învăţasem într-a V-a, dar, pentru că stau toată ziua cu atlasul în braţe, pun arătătorul pe el. „Dar Cercul Polar de Nord?” Minune! Mă duc direct acolo şi plimb atent pe el arătătorul. Profesorul se întoarce către cârdul de elevi înşirat la lecţie: „Măgarilor, nu ştiţi nici cât un elev de clasa a V-a!” Aha, deci asta era, nu ce credeam eu. Am scăpat!
Pe la jumătatea anului II de gimnaziu, profesorul Ion Popescu-Argeşel ne-a spus că se va transfera în mediul universitar şi se va muta în curând de la şcoala noastră. Nu ştiu ce au gândit ceilalţi din clasă, dar în clipa aceea am avut sentimentul ferm că l-am pierdut pe Domnu Trandafir. Şi aşa, n-am mai ajuns profesor de geografie!
Reîntâlnirea cu profesorul Ion Popescu-Argeşel
Mult mai târziu, după ce devenisem şi eu profesor, într-o vacanţă, l-am zărit la Câmpulung pe Ion Popescu-Argeşel. Se reîntorsese aici şi preda la Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I”, unde a fost şi director între 1991 şi 1996. Nu-l mai văzusem din clasa a VI-a, din ora aceea când ne-a dat vestea care pentru mine a căzut ca un trăsnet. Am fost atât de fericit, încât am alergat înaintea profesorului, cuprins însă de îndoiala că nu mă va mai recunoaşte după atâta timp.
– Bună ziua, domnule profesor! Sunt unul dintre foştii elevi ai dumneavoastră care… şi m-am oprit căutându-mi cuvintele care să-i reamintească măcar de clasa noastră.
– Stăteai pe rândul de la fereastră, în banca a treia! m-a întrerupt scurt, cu bonomie, profesorul, făcând inutile alte detalii pe care voiam a i le da ca să mă identifice.
Am rămas uluit. Memoria de eminent geograf a lui Ion Popescu-Argeşel mă localizase imediat pe harta lui cu mii de nume, elevi şi studenţi. De atunci am devenit prieteni.
Odată m-a invitat acasă la el şi mi-a dat cu dedicaţie ultima sa carte publicată: „Mănăstirile şi bisericile din Muscel la cumpăna dintre milenii”. Recitesc şi acum, cu mult drag, ceea ce mi-a scris atunci: „Domnului profesor Adrian Săvoiu, unul dintre străluciţii discipoli pe care i-am avut de-a lungul vieţii de dascăl. Cu sentimente de consideraţie şi prietenie, Ion Popescu-Argeşel, Câmpulung, 24 decembrie 2000”.