Faima latinistului Ion Popescu-Piscu îmi era puțin cunoscută când profesorul a intrat la prima oră de curs de la Liceul „Dinicu Golescu”. Un domn în vârstă, cu mustăcioară, de înălțime medie, destul de jovial. Aflasem că luptase pe front în al Doilea Război Mondial și fusese rănit la picior. Rămăsese de atunci cu un ușor șchiopătat și purta baston.
Eram în anul întâi de liceu și încă de la început profesorul ne-a explicat de ce trebuie să învățăm limba latină în școală. Demonstrația era impecabilă și se axa pe câteva idei, care sunt și primele mele însemnări în maculator la acest obiect: 1. latina este limba vorbită de strămoșii noștri romani; 2. stă la baza limbii române, care este o limbă romanică; 3. în această limbă au fost scrise operele nemuritoare ale lui Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, Cezar, Cicero, Titus Livius și așa mai departe. În a doua oră am învățat cum să citim în latină, iar în cea de-a treia, cum se accentuează cuvintele în această limbă.
După ce ne-am familiarizat cu primele noțiuni, sintetizate riguros în maculator după dictarea profesorului, am trecut la manual. Studiam după manualul lui Gheorghe Guțu și îmi plăcea că pe fiecare pagină era câte un desen sugestiv ce mă ducea direct în Antichitate. Prima lecție începea cu o frază care îmi va rămâne veșnic în memorie: „In patria nostra multe silvae sunt, quae bestiis abundant” („În țara noastră sunt multe păduri, care sunt pline de animale”). N-a fost elev al Generației ’70 care să nu fi început astfel studiul limbii latine!
Nu trecuse nici măcar o lună, iar notițele din caiet se acumulau văzând cu ochii. Am început să primim și teme. Cum temele pentru acasă la limba latină tindeau să se complice, m-am plâns Mamei, care își mai amintea câte ceva din liceu. Dar cum latina nu prea se potrivea cu matematica ei, Mama a găsit imediat soluția: mă poate ajuta Tata, că doar e filolog. Nu-mi convenea să fiu ajutat de Tata, pentru că nu voiam să apelez la sprijinul său, întrucât începusem să consider ajutorul lui ca o știrbire a personalității mele în plină formare. Tata, care studiase temeinic latina în liceu cu profesori renumiți pentru competența lor și continuase aprofundarea latinei la Facultatea de Filozofie și Litere din București, mi-a fost de ajutor până ce, plin de orgoliu adolescentin, am considerat că mi-am găsit o cadență mulțumitoare în pregătirea mea și am refuzat continuarea „colaborării”. Totul de unul singur. Dar deocamdată n-am ce face, de vreme ce la școală a venit vremea ascultatului și acolo pândește profesorul Ion Popescu-Piscu.
Ora de latină avea întotdeauna o structură fixă: în prima parte eram ascultați, iar în a doua parte ni se preda lecția nouă. După vreo două-trei săptămâni, profesorul a început să asculte. Trei-patru elevi erau scoși la lecție, în fața clasei, în stânga profesorului. Și de fiecare dată erau stăpâniți de niște emoții cumplite, pentru că știam cu toții cât este de sever. Declinarea lui „hortus, -i” (grădină) sau a lui „puer, -i” (copil), pe care acasă o știai fără greșeală, nu mai mergea la fel de bine în fața lui. Iar dacă îți mai cerea să traduci ceva din latină în română, în afara lecției de zi învățată papagalicește acasă, deja erai într-o mare încurcătură. Stând în banca mea, îmi ziceam mereu în gând, în funcție de întrebările profesorului puse celor scoși la lecție: „Asta o știu!”, „Asta n-o știu!” Apoi trăgeam linia și socoteam cât aș fi luat. Notele pe care le dădea Ion Popescu-Piscu erau înfiorător de mici, dar dacă te țineai de carte, puteai supraviețui.
Într-o zi, după ce a dat „Bună ziua!”, iar noi i-am răspuns ca de obicei, profesorul s-a așezat la catedra înălțată pe un postament în fața clasei de unde putea zări totul și, prin vedere periferică, putea sesiza până și cea mai mică mișcare din orice colț al sălii. Din construcție, catedra nu avea în partea din față obișnuita tăblie, așa că profesorul era expus de sus și până jos privirilor noastre curioase. Mai ales doamnele și domnișoarele profesoare trebuia să fie foarte atente când stăteau la catedră în fața noastră. Vai de cea care, furată de lecție, uita de acest detaliu! Profesorul Ion Popescu-Piscu, printr-o dexteritate uimitoare, îndelung exersată, și-a agățat rapid bastonul de piciorul valid. Astfel îl avea la îndemână când se ridica de pe scaun, ca să se sprijine în el. „Scoateți o foaie de hârtie!”, a spus brusc profesorul, fără nicio introducere. „E clar, lucrare!”, îmi zic imediat. La Liceul „Dinicu Golescu” nicio lucrare, la niciun obiect, nu se anunța dinainte.
Am urmat strict indicațiile profesorului: liniem la 1,5 cm de margine cele două file smulse din copcile de la mijlocul caietului, scriem „Lucrare de control la limba latină”, punem sus numele, dar data nu o trecem. Încă nu știm de ce. Apoi scriem „Subiectul” și punem două puncte. Toți așteptăm cu sufletul la gură. E prima lucrare și ne așteptăm la un subiect devastator. Formularea subiectului întârzie însă. Tensiunea din clasă crește văzând cu ochii. Profesorul adaugă: „Puneți foaia în coperta caietului de notițe. Într-o oră viitoare, când voi intra în clasă și vă spun să scoateți foaia, să o veți pregătită. Atunci veți da lucrare!” Așadar, execuția se amână! Dar foaia rămâne acolo în caiet, dăm tot timpul de ea, iar perspectiva unei lucrări de control în orice moment atârnă în permanență deasupra noastră ca o „sabie a lui Damocles”.
Încă de la prima oră știam clar, explicată de Ion Popescu-Piscu, norma de comportament la ora de latină: a sunat, te duci la locul tău din bancă și aștepți în liniște venirea profesorului. Altfel e foc! Speriați cum eram, în primele ore ne-am executat întocmai. Dar încetul cu încetul vigilența a început să ne scadă. Ne-am pus la punct sistemul nostru de veghe. Noi eram tocmai în ultima clasă cum veneai pe hol dinspre cancelarie. Profesorul putea fi observat chiar de la capătul holului, iar drumul era lung. O pereche de ochi dacă îl vedea, era suficient.
De cum era zărit profesorul Ion Popescu-Piscu venind sprijinindu-se în baston, se dădea alarma. Fiecare învățase ce are de făcut și în câteva secunde totul arăta ca la carte în clasă. În ziua aceea însă nu știu ce s-a întâmplat: profesorul a fost observat când era la doar câțiva pași de ușa clasei. Cu toată rapiditatea noastră, unul dintre colegi nu a mai avut vreme să ajungă la locul său și a trecut fulgerător prin fața profesorului, care deja intrase și se oprise uimit de forfotă în fața clasei. Interceptându-l pe elev, Ion Popescu-Piscu se schimbă dintr-odată la față:
– Unde umbli, măi? Mai o iei și la fugă după ce am intrat, mai faci și praf aici! tună glasul profesorului.
– Nu am auzit soneria, dom’ profesor! caută să se scuze colegul ghinionist.
– Păi cum n-ai auzit soneria, dom’le!? Du-te la doctor atunci, caută-te, pune-ți un aparat, cu dinam, uite așa! și profesorul îi arată cum ar arăta pâlnia pe care elevul ar trebui să o poarte ca să audă soneria.
Dezordinea din clasă l-a scos din sărite pe Ion Popescu-Piscu. Ticul său verbal, pe care îl folosea mult când se enerva, era să repete „dom’le”. Rigoarea lui de latinist dispărea dintr-odată din exprimare. A început să asculte. Cei strigați din catalog au ieșit în fața clasei. Le era frică de nu mai știau de ei – se vedea cât de colo. Profesorul le pune prima întrebare, deloc simplă. Cel dintâi elev scos la lecție se bâlbâie.
– Fii, dom’le, atent! Uite, asta mă indispune! izbucnește profesorul. Eu ascult lucruri ușoare, dom’le! Eu ți-am dat o schemă de învățat și tu te ocupi de asta! Aici trebuie să mergi la sigur, nu la întâmplare! Eu ți-am explicat, ai totul însemnat în maculator! Oricând te-aș fi întrebat asta, tu trebuia să știi! Treci la loc, nota 3!
Vine rândul celui de-al doilea. Pe cât e de vioi în pauze, pe atât e de pierit acum. I se dă să traducă și să decline. Începe să se încurce, apoi se blochează cu totul.
– De ce nu înveți? Te plimbi pe stradă, nu? Vezi, d-asta mă supărați pe mine, că sunteți leneși! De ce n-aveți acest simț al frumosului, al perfecțiunii? Nu știu ce să mai fac cu voi ca să vă trezesc simțul acesta?! N-aveți simțul frumosului, asta e! Vă târâți! Treci la loc, nota 4!
Toți ceilalți scoși la lecție au avut aceeași soartă. Începeau binișor, dar până la urmă eșuau sub tirul de întrebări ale profesorului. În clasă s-a lăsat o tăcere de mormânt. Noi, cei din bănci, ne bucuram că nu fuseserăm printre cei strigați la lecție. Iar pentru astăzi măcelul s-a terminat.
– Carnetele! strigă profesorul, după ce nefericiții au ajuns la loc în băncile lor.
Nimănui nu îi convenea să dea carnetul, pentru că notele proaste ieșeau imediat în evidență, iar acasă se lăsa cu pedepse. Ghinioniștii din ziua aceea au dus spășiți carnetele la catedră. Profesorul le-a trecut notele, iar apoi i-a chemat să le ia. Dar, când s-au apropiat iar de catedră, din mâna profesorului toate carnetele au zburat prin clasă. Năpăstuiții s-au aplecat printre bănci să le recupereze. Unul dintre carnete s-a oprit pe un pervaz de fereastră. Altul a fost prins din zbor de o mână iute. Atunci am înțeles: ca să îți poți lua carnetul de pe catedră trebuie să iei peste 5. Tot ce e sub 5 zboară prin clasă!
Foaia pe care scriseserăm „Lucrare de control la limba latină” și care se afla permanent în coperta caietului, bastonul care atârna deasupra capetelor noastre și carnetele care zburau de pe catedră, iată trei argumente ce nu puteau fi cu niciun chip ignorate. Învățam de rupeam pământul, atât cât ne permitea timpul, căci clasa noastră era în tura de după-masă și se mai întâmpla să ne prindă ora de intrare la școală cu lecțiile neterminate. Atunci numai bunul Dumnezeu te mai putea feri de ce era mai rău, dacă aveai ghinion și se deschidea catalogul în dreptul tău.
(continuare în ediţia viitoare)