2.Despre tainele unei vieţi abundente
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi!”
„Veniţi la Mine”, spune Domnul Isus. „Puteţi să vă descărcaţi poverile asupra Mea. Eu am purtat unele mai grele decât ale voastre”. Vina cea mai mare a omenirii, Dumnezeu a pus-o asupra Fiului Său, şi tot ce avem de făcut, în drumul spre Patria de sus, este nimic în comparaţie cu povara uriaşă pe care Tatăl n-a putut s-o încredinţeze nimănui de pe pământ.
Suflete scump, ce povară grea apasă astăzi asupra ta? Domnul Isus a mers la Tatăl cu povara pe care avea s-o poarte şi lucrul acesta I-a dat posibilitatea să nu se împotrivească, ci să se aplece sub ea, în supunere sfântă; de aceea a fost ferit de răzvrătire împotriva Tatălui, deşi după ce a pus să i se spună lui Ioan Botezătorul că este „ferice de acela pentru care EI nu va fi o pricină de poticnire”, a trebuit să guste şi El încercarea cu privire la poticnirea faţă de Tatăl.
În lume, noi suntem ca nişte condamnaţi la muncă silnică. Dar putem să luăm jugul Său, putem să ne ascundem în El în ciuda a tot ce vor oamenii să pună asupra noastră, învăţăm astfel să aruncăm, la picioarele Domnului, poverile pe care nu ni le-a încredinţat El, ca să fim slobozi şi să-i putem ajuta să-şi ducă poverile pe cei care este voia lui Dumnezeu să fie ajutaţi. Să învăţăm de la Domnul adevărata adorare şi astfel, în loc să ne supărăm pe alţii, îi vom îndrepta spre Acela la Care am găsit şi noi odihnă. Domnul Isus zice „Veniţi!” nu „Duceţi-vă, că Eu am destule pe cap!” Să nu ne lăsăm niciodată doborâţi de vreo experienţă grea, aşa încât să nu mai fim în stare să-i ajutăm pe alţii. În orice clipă, Marele Preot al nostru mijloceşte pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Voia lui Dumnezeu şi voia mea
Priveşte la Domnul Isus şi vei vedea că voinţa şi conştiinţa ta sunt de acord cu El. Glasul acela din tine care te face să zici: „Nu voi face lucrul acesta!”, nu-i la fel de adânc şi puternic ca voinţa ta. Este stricăciunea, egoismul, şi aceste însuşiri nu sunt niciodată de acord cu Dumnezeu. Mai adânc ca orice în om este voia Sa, nu păcatul. Voinţa este elementul de căpetenie în crearea omului. Păcatul este o înclinaţie pervertită, care şi-a făcut apariţia mai târziu în om. Într-un om născut din nou, izvorul puterii este atotputernic, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voinţa, şi înfăptuirea. Tu trebuie să te încrezi în izbăvirea deplină şi nezdruncinată a Domnului. Făcând aşa, nu vei opune lui Dumnezeu o voinţă străină: voia Lui e viaţa, propriile tale hotărâri corespund voii Lui şi viaţa în Dumnezeu devine pentru tine la fel de naturală ca respiraţia. Dumnezeu este izvorul voinţei tale; de aceea eşti în stare să faci voia Lui. Încăpăţânarea este o picătură imperceptibilă care se luptă să fie luată în consideraţie; şi singurul lucru pe care îl poţi face faţă de ea este s-o arunci în aer cu dinamită; şi dinamita aceasta este ascultarea de Duhul Sfânt;
Cred eu că Dumnezeul cel atotputernic este izvorul voinţei mele? Dumnezeu nu aşteaptă numai de la mine să fac voia Sa, El Însuşi este în mine ca s-o facă. „Orice veţi cere în Numele Meu, voi face” (Ioan 14.13). Un ucenic care rămâne în Dumnezeu face voia lui Dumnezeu, şi chiar aşa-zisele lui hotărâri libere nu sunt decât planul mai dinainte stabilit al lui Dumnezeu. Ciudat? De neînţeles şi paradoxal? Da, şi totuşi este un splendid adevăr pentru un om sfânt. Ori de câte ori stăruim în gândurile sau în voinţa noastră proprie şi suntem captivaţi de năzuinţele proprii, noi Îl jignim pe Domnul Isus Hristos. Ori de câte ori ţinem la demnitatea noastră, Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Când ajungem apoi la convingerea că Domnul Isus Hristos a fost Acela pe Care L-am prigonit tot timpul, facem cea mai umilitoare descoperire care poate exista pentru noi. Nu-i cazul să ne plângem când ne vedem incapabili de a ne face mai buni. Dar dacă ţi-ar lipsi sentimentul acesta, religia ta n-ar fi decât curată idolatrie, o religie firească, deşartă.
Pentru a veni la Dumnezeu şi a crede în El, a-L adora în Duh şi în adevăr, trebuie să înţelegem, în primul rând, că El singur poate să dea şi că noi n-avem decât să primim binele ceresc care poate să locuiască în noi. Carnea şi sângele, duhul lumii acesteia conduc inima omenească până în cele mai mici detalii. De aceea, niciodată nu vom preţui îndeajuns raza aceasta de lumină care, străbătând întunericul nostru, ne revelează starea reală a inimii noastre şi trezeşte în noi dorinţa, fie ea oricât de slabă, de a scăpa de o asemenea stare. Slăbiciunea acestei dorinţe n-o împiedică, totuşi, să fie excelentă. Ea va ajunge un soare puternic. Nu faptele bune atrag harul lui Dumnezeu, ci starea mea vrednică de plâns. Preocuparea mea de căpetenie şi de fiecare zi trebuie să fie nu agonisirea de merite proprii, ci cunoaşterea şi dezvăluirea lipsurilor şi cusururilor mele. Nu-i vorba de locul cuvenit mie pe drept, ci de locul lui Hristos. Omul căruia lepra i-a acoperit trupul din cap până în picioare era declarat curat. Iată ce-i dădea dreptul la însănătoşire, la curăţire. Cine s-ar fi gândit vreodată la aşa ceva?
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424