1.Despre viaţa creştină
Dar cum poate păcătosul conştient să treacă peste marea prăpastie care-1 desparte de Dumnezeu în experienţa vieţii? Răspunsul este că el nu poate, dar slava mesajului creştin este Domnul Isus Hristos. El a putut (Coloseni 1.21-22). Naşterea din nou ne face părtaşi firii divine. Acolo începe lucrarea de nimicire a deosebirii dintre noi şi Dumnezeu. De aici încolo, cel mântuit înaintează, prin lucrarea de sfinţire a Duhului Sfânt, până când Dumnezeu va fi satisfăcut. Dar, cum am spus, chiar sufletul născut din nou poate uneori să resimtă teama că Dumnezeu ar fi departe de el. Ce-ar trebui să facă el? Mai întâi, ar putea fi vorba doar despre o breşă temporară în partăşia cu Dumnezeu, datorată unui lung şir de cauze. Iată ce-ţi recomand:
1.Întâi de toate, continuă să te încrezi în Dumnezeu în întuneric, până când se reîntoarce lumina.
2.Apoi, dacă simţământul îndepărtării persistă, în ciuda rugăciunii şi a ceea ce tu crezi că e credinţă, cercetează-ţi viaţa ta lăuntrică pentru a descoperi anumite atitudini greşite, gânduri rele sau deficienţe de caracter. Acestea nu sunt asemănări cu firea lui Dumnezeu şi creează o prăpastie psihologică între tine şi El. Dă la o parte răul din tine, şi sentimentul apropierii va fi restatornicit. În primul rând, Dumnezeu n-a fost niciodată departe. Este o regulă splendidă a ne abţine să luăm hotărâri, când suntem descurajaţi. În viaţa noastră, perioadele de criză nu sunt inevitabile, ci sunt ceva obişnuit. Puţini sunt creştinii care n-au experimentat vremuri de deprimare, de lâncezire spirituală. Uneori tulburarea nu este de natură morală, ci fizică. Creştinul care oboseşte în lucrarea Domnului şi rămâne prea mult timp în starea aceasta va ajunge un om uzat, învechit. Ne putem păzi de a deveni învechiţi, prin odihna cuvenită, prin practicarea unei rugăciuni deosebit de sincere, prin introducerea unei variaţii în viaţa noastră, prin a lua seama la chemarea lui Dumnezeu de a înainta şi prin exercitarea continuă a unei credinţe liniştite, încetează de a mai încerca să te iei la întrecere cu alţii! Dă-te pe tine însuţi lui Dumnezeu şi apoi fii ce eşti şi cine eşti, fără sa te preocupe prea mult ce gândesc alţii despre tine. Mulţumeşte-te cu puţin! Nu încerca să cunoşti ceea ce nu-ţi va fi de folos! Învaţă să te rogi în gând fără încetare! Practică sinceritatea, cinstea de copil, smerenia! Cere-I Domnului un ochi sănătos! Fii mai selectiv în lectură şi citeşte mai mult din ceea ce este important pentru viaţa ta lăuntrică! Cheamă-ţi acasă gândurile hoinare! Priveşte atent la Domnul Isus Hristos cu ochii sufletului! Practică zilnic concentrarea spirituală!
Sfântul cel mai curat, aflat în culmea puterii, este la fel de slab, cum era înainte de a se întoarce la Dumnezeu. Ce s-a întâmplat este că a trecut de la mica lui baterie umană la puterea nemărginită a lui Dumnezeu. El a schimbat în mod literal şi complet slăbiciunea cu tăria, dar tăria nu-i a lui: ea se scurge în fiinţa lui de la Dumnezeu, atâta vreme cât el rămâne în Domnul Isus Hristos. „ Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea” (Isaia 40.31).
O necesitate actuală
A sosit vremea pentru noi să căutăm iarăşi călăuzirea Duhului Sfânt. Domnia omului ne-a costat prea mult. Voinţa intrusă a omului a făcut să apară o asemenea mulţime de căi nespirituale şi de activităţi nescripturale, încât viaţa Bisericii este categoric ameninţată.
Cineva îşi face o idee despre credinţă, după litera Scripturii, şi îşi închipuie că ştie ce-i credinţa, că el este în credinţă. Grozavă iluzie! A şti ce-i credinţa şi a şti că eşti în credinţă presupune certitudinea locuirii lui Hristos în noi, precum şi a cunoaşte, ca o forţă implantată în sufletele noastre, puterea vieţii Sale, a suferinţelor, a morţii, a învierii şi a proslăvirii Sale. A fi în credinţă înseamnă a nu te mai nelinişti de formula credinţei, de diverse păreri despre credinţă, pentru că adevărata credinţă o constaţi şi o simţi prin energia sa vie şi prin roadele sale lăuntrice care sunt: dreptatea, pacea, bucuria în Duhul Sfânt. Dar oare, dreptatea, pacea şi bucuria nu sunt trei puteri care izvorăsc din Domnul Isus Hristos? Numai El este dreptatea, pacea şi bucuria noastră. Noi nu posedăm credinţa niciodată în virtutea unei opinii, pe baza unei adeziuni, a unui sentiment oarecare. Credinţa este Hristos în noi, este natura divină în noi. Fără Hristos, noi nu putem face nimic; şi totuşi, prin credinţă, putem totul. Aceasta constituie o dovadă suficientă cum că, într-adevăr, credinţa înseamnă simplu Hristos Întrupându-Se şi trăind în noi.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424