1.Despre viaţa creştină
Apostolul Petru vorbeşte undeva despre răstălmăcirea scrierilor lui Pavel. Lucrul de rău augur este ca învăţăturile lui Pavel pot fi învăţate cu desăvârşită credincioşie, fără să-i facă pe auditori nici măcar cu o iotă mai buni. Nu este oare semnificativ că tocmai creştinii care îi acordă cea mai mare importanţă lui Pavel au adesea cel mai puţin din spiritul lui Pavel?
Există o uriaşă deosebire între crezul lui Pavel şi o viaţă ca a lui Pavel. Pavel era unul care căuta şi care găsea şi care tot mai căuta. Ei caută şi găsesc şi apoi nu mai caută. Pentru ei adevărul devine un văl care să ascundă Faţa lui Dumnezeu. Pentru Pavel, adevărul era o uşă care da direct în prezenţa lui Dumnezeu. Spiritul lui Pavel era acela al unui cercetător plin de dragoste. El era unul care prospecta munţii lui Dumnezeu, în căutarea aurului unei cunoaşteri spirituale personale. Mulţi stau astăzi alături de învăţătura lui Pavel, dar nu vor să-l urmeze în dorinţa lui fierbinte după realitatea divină. Adevărul care nu este experimentat nu este mai bun decât o eroare şi, poate fi, tot atât de primejdios. Cărturarii care şedeau pe scaunul lui Moise nu erau victime ale erorii: ei erau victime ale neglijenţei lor de a experimenta adevărul pe care îl propovăduiau.
Crucea veche şi cea nouă
Cu totul neanunţată şi de asemenea nedescoperită, a apărut în timpurile moderne o cruce nouă în cercurile populare evanghelice. Din această cruce nouă a rezultat o filozofie nouă a vieţii creştine, şi din această filozofie a ieşit o tehnică nouă evanghelică, un tip nou de adunare şi un fel nou de a predica. Crucea veche nu obişnuia sa aibă relaţii cu lumea. Pentru firea pământească îngâmfată a lui Adam, ea a însemnat sfârşitul călătoriei. Crucea nouă, dacă este înţeleasă corect, este izvorul unei infinităţi de distracţii bune şi curate şi de amuzamente nevinovate. Ea îl lasă pe Adam să trăiască fără să se amestece. Motivarea vieţii lui e neschimbată, el încă trăieşte pentru propria lui plăcere. Crucea nouă nu-l omoară pe păcătos: ea îl orientează într-o altă direcţie. Ea îl angrenează pe o cale mai curată şi mai veselă de trăire şi îi salvează respectul de sine. Crucea veche este un simbol al morţii. Dumnezeu îl mântuie pe individ lichidându-1 şi apoi înălţându-1 iarăşi la o înnoire a vieţii. Dumnezeu oferă viaţă, dar nu o viaţă veche îmbunătăţită. Viaţa pe care o oferă este o viaţă din moarte. Ea se află întotdeauna de cealaltă parte a Crucii. În sfinţii artificiali din zilele noastre, Domnul Isus trebuie să moară numai El singur, şi tot ce dorim noi este să auzim o nouă predică despre moartea Lui. Dorim să fim mântuiţi, dar stăruim ca Domnul să moară singur. Nici o cruce pentru noi, nici detronare, nici moarte. Noi rămânem împăraţi în interiorul micii împărăţii a Sufletului – Omului şi purtăm amăgitoarea noastră cunună cu toată îngâmfarea unui Cezar, dar ne osândim la întuneric slăbiciunea şi sterilitatea spirituală. Atât de subtil este Eul, încât abia dacă este cineva conştient de prezenţa lui. Fiindcă omul este răzvrătit din naştere, el nu este conştient că este răzvrătit. Statornica lui afirmare de sine, în măsura în care cugetă la ea, îi apare ca un lucru perfect normal. El este bucuros să se împartă, uneori chiar să se jertfească pentru un .ţel dorit, dar niciodată să abdice de la tron.
Păcatul are multe manifestări, dar esenţa lui este una. O fiinţă morală creată să se închine înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şade pe scaunul de domnie al propriei sale personalităţi şi de pe această înaltă poziţie declară: „Eu sunt”. Acesta este păcatul în esenţa lui concentrată; totuşi deoarece este firesc, el pare a fi bun. „Ce să facem?” (Faptele Apostolilor 2.37) este strigătul adânc al oricărui ins, care ajunge să se convingă că este un uzurpator şi că şade pe un scaun de domnie furat. Afirmarea Eului sub pretextul afirmării Domnului Isus Hristos este, de obicei, un lucru atât de obişnuit, încât trece aproape neobservată. Eul poate trăi necenzurat chiar la altar; poate să privească la victima sângerândă cum moare şi să nu fie atins câtuşi de puţin de ceea ce vede. El poate să lupte pentru credinţa Reformatorilor, să predice cu eleganţă crezul mântuirii prin credinţă şi să dobândească tărie prin eforturile lui. A spune tot adevărul pare, într-adevăr, ca şi cum te-ai hrăni cu ortodoxia, şi Eul se simte mai în largul lui la o Conferinţă biblică decât într-o tavernă. El poate să ne creeze chiar o stare de dorinţă aprinsă după Dumnezeu, o condiţie excelentă sub care să prospere şi să crească. Eul este vălul opac care ne ascunde Faţa lui Dumnezeu. El poate fi înlăturat numai în experienţa spirituală, niciodată prin simpla instruire. încearcă tot aşa de bine să izgoneşti lepra din organism! Înainte de a te bucura de slobozenie, trebuie să aibă loc o lucrare de distrugere din partea lui Dumnezeu.
Trebuie să chemăm Crucea să facă lucrarea ei aducătoare de moarte înăuntrul nostru. Trebuie să aducem la Crucea judecăţii păcatele Eului nostru. Firea noastră pământească nerăstignită ne va jefui de curăţia inimii, de asemănarea cu Domnul Isus Hristos în privinţa caracterului, de pătrundere spirituală, de rodnicie şi, mai mult decât orice, ne va lipsi de vederea Feţei lui Dumnezeu, vederea aceea care a fost lumina pământului şi plinătatea cerului. De ce zidim noi bisericile pe firea pământească, omenească? Pentru că noi nu-i învăţăm pe oameni să moară cu Hristos, ci să trăiască în puterea firii lor omeneşti muritoare.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424