Febra investiţiilor întreprinse la Spitalul Câmpulung, la care nu trece anul fără o tăiere de panglică, în prezenţa staff-ului administraţiei publice locale şi, uneori, judeţene, n-a contagiat şi „sora” săracă, Policlinica Municipală. La un simplu raid pe holurile Ambulatoriului de Specialitate, ai o strângere de inimă la vederea dotărilor de criză, pentru publicul aflat în aşteptare. Se vede, fără urmă de îndoială, că mobilierul este de „căpătat”, de la instituţii care şi-au înnoit scaunele, iar vechiturilor, ca să nu fie aruncate, li s-a găsit o întrebuinţare la unitatea sanitară, care de stat nu prea mai are mare lucru. Poate clădirea, căci serviciile… În fine, trecem peste specificul activităţii, frapându-ne destul modestia „logisticii” destinate pacienţilor care-şi aşteaptă răbdători rândul la o uşă sau alta.
La intrarea în Policlinică, unde odinioară era triajul, cum îl ştiau câmpulungenii, care apelau la angajatul de la ghişeu pentru obţinerea bonului de ordine, biroul cu pricina a fost desfiinţat de mult. Iar ghişeele zidite. Sub ele s-a amenajat o zonă de aşteptare, bănuim că pentru muscelenii care au nevoie să ajungă la Comisia de Expertiză Medicală a Capacităţii de Muncă. N-am putut trece cu vederea peste asemănarea dintre aceste scaune din lemn şi cele care au existat la Primărie, la Clubul ARO sau pe la Căminele Culturale, cu tăblia care se ridică şi se coboară, cu scârţâitul aferent. Nu numai după designul depăşit îţi dai seama că sunt din alte timpuri, dar deceniile trecute peste ele sunt trădate şi de aspectul degradat, care unui administrator gospodar i-ar insufla gândul înlocuirii cu unele noi. Astfel de mobilier există încă şi la Primărie, de aici ideea că o parte din ceea ce s-a scos din sălile din care s-a înlocuit o fi ajuns şi la Policlinică, unde scaunele înşirate pe diversele paliere nu sunt de acelaşi tip.
În alte locuri din Policlinică am văzut că s-au adus scaune metalice, cum sunt la Spitalul Municipal, pe care, de asemenea, nu este bătaie, deoarece sunt foarte reci şi, în plus, scot un zgomot iritant. Dar, pesemne, au fost achiziţionate din considerente de rezistenţă, căci ce este îmbrăcat în piele – imitaţie de piele – cauzează mâncărimi în palmă celor cu intenţii de distrugere.
Din holul central, mergând drept în faţă, dai într-un alt culoar, unde pe stânga există un grup sanitar. Vizavi de WC este menţinută – n-am înţeles pentru cine – o canapea atât de răpciugoasă încât nu-ţi vine să te aşezi pe ea nici dacă te chinuieşte cea mai păcătoasă febră musculară. Veche, murdară, tăiată, cu buretele ieşit prin materialul distrus, probabil, cu intenţie de unii care nu se simt bine decât smulgând, sfâşiind ori rupând ceva în calea lor. O astfel de soartă amară a avut şi biata canapea trântită într-un spaţiu strâmt, care face imposibilă trecerea a două persoane una pe lângă cealaltă. În plus, n-are cine s-o folosească, nici să fi fost în stare bună, căci pe coridorul cu pricina nu funcţionează decât cabinetul unui medic de familie, care are sală de aşteptare în interior. Aşa că săltarea ei din drumul pacienţilor pare a fi soluţia cea mai indicată. „E.M.”