Aleşii noştri şi-au propus să facă terapie cu psihicul orăşenilor mai mereu îmbufnaţi, de vreme şi de vremuri, judecând după comicul unor lucrări, care, dacă nu te fac să te enervezi, din pricina materialelor plătite cu bani publici şi consumate de pomană, sigur te fac să zâmbeşti. Una dintre aceste lucrări cu care subalternii lui Liviu Ţâroiu fac concurenţă cabinetelor psihologice la care îşi tratează depresiile câmpulungenii este reparaţia unui braţ al străzii Richard, calea de legătură între vecinătatea Pieţei Centrale şi Grui, continuând până la vecinii din Bughea de Jos. Logica muncitorilor, care, se vede treaba, se distrează copios la muncă, ţinându-se de şotii – vezi banca montată la poarta lichidatorului Banu, la fel, banca pusă la gardul casei ortopedului Puiu -, îţi înseninează ziua în caz că drumul te poartă pe această pantă îmbrăcată cu asfalt, după decenii de clefăit noroiul. Covorul de bitum a ajuns şi pe una dintre ramificaţiile străzii Henry Richard, poziţionată în partea dreaptă, cum urci spre Grui. O bretea atât de strâmtă, încât de-abia te strecori pe ea cu o maşină de mici dimensiuni, exclus să-şi facă loc unul pe lângă altul. Singura soluţie de înaintare a şoferului care urcă şi a celui care coboară este ca unul dintre ei să elibereze calea, trăgând într-un refugiu amenajat, cel mai probabil, în acest scop, executantul reabilitării realizând că nu este posibilă deplasarea concomitentă, în ambele sensuri, a două autoturisme.
Prea mai probleme de abundenţă a traficului n-ar trebui să ridice străduţa cu pricina, dacă ne luăm după numărul de gospodării. O mână de case, unele impunătoare, înălţate pe maluri de beton sănătoase, altele modeste, bătrâneşti, după buzunarul proprietarilor. Pe Fundătura Richard, împrejmuirile solide din fier forjat alternează cu gardurile umile din uluci mâncate de carii, înclinate, şubrezite din pricina vechimii, dincolo de care se întind curţi tăcute, încremenite în griul începutului de decembrie. Câţiva căţei agitaţi, sesizând prezenţa unor străini de zonă, şi rotocoalele de fum slobozite de coşurile sobelor sunt singurele mişcări în peisajul desprins parcă dintr-un pastel de iarnă al lui Alecsandri, în care regăseşti căscioara părăsită ori căpiţa de fân, eclipsate de modernul vilelor din vecini. Drumeagul străbate o zonă cu iz rural şi se înfundă într-o râpă mărginită de pădure. Asfaltul se opreşte şi el în dreptul locuinţei de sub „poala codrului”. Calea de acces, de ce să cârcotim, este făcută în condiţiile permise de profilul ei, foarte, foarte îngust, fără exagerare, cu bordură pe o singură parte, mărginind un anemic canal de scurgere a apelor pluviale, lucrătorii neavând loc să se desfăşoare.
Din pricina puţinătăţii zonei de lucru, muncitorii au renunţat la trotuar, care ar fi făcut imposibilă intrarea unei maşini pe ulicioara strâmtă. Şi, totuşi, deşi au văzut, cât s-au foit în zonă, că n-au loc doi şoferi unul pe lângă altul, şugubeţii inspiraţi de cel mai glumeţ primar muscelean, Liviu Ţâroiu, i-au trasat o bandă pe mijloc, care, în teorie, desparte două sensuri. În cazul de faţă, pe cărăruia îmbunătăţită cu asfalt pot circula şi dintr-un sens, şi din celălalt, două mămici cu cărucioare, doi biciclişti, doi pici cu triciclete ori două bunici cu căruţuri de butelii. Exclus autoturisme, decât, vorba unui internaut, dacă eşti cascador de meserie, iar mersul pe două roţi, într-o parte, e floare la ureche. În timp ce unii dintre comentatorii de ocazie pun realizarea pe „tradiţionalul românesc”, care i-a determinat pe autori să-şi lase semnătura cu vopseaua de prisos pe fundătura creată în vremuri în care nu se inventase automobilul, alţii laudă apariţia primei piste de biciclete în Câmpulung.