Cel care şi-a propus să testeze dacă ARO mai înseamnă ceva pentru musceleni – chiar pentru români – a realizat un experiment cu rezultat previzibil, spunem noi, judecând după pasivitatea incredibilă de care au dat dovadă oamenii acestor locuri în momente critice. Cineva, nu se ştie cine, a creat o pagină pe o reţea de socializare, intitulată „Întâlnire „Redeschidere Uzina ARO Câmpulung”, 7 mai 2016”, prin care era lansat îndemnul celor rămaşi cu inima la maşina fabricată în Muscel să-şi dea întâlnire la poarta principală a întreprinderii. Motivul reunirii era unul de-a dreptul fantezist – readucerea la viaţă a unei pagini fascinante a industriei româneşti, construcţia unui automobil de teren, cu care nu se poate compara nimic din realizările fostului regim – care, însă, putea fi transformat într-unul realist. Adică un schimb de opinii între iubitorii de ARO din România şi nu numai, dacă apelul ar fi avut ecou dincolo de graniţele ţării. Din păcate, n-a avut ecou nici măcar în târg, întrucât evenimentul anunţat în pripă n-a beneficiat de implicarea autorităţilor, a cluburilor fanilor acestui fenomen, ARO, a mass-media, care n-au fost solicitate ca, prin acţiunile lor, să asigure o participare pe măsura brandului omagiat. La Câmpulung, o aşezare „coaptă” în privinţa vârstei locuitorilor, nu te poţi aştepta să aibă succes o manifestare de acest gen, doar pentru că s-a trezit unul pe Facebook să dea sfară în ţară că se ţine o adunare în oraşul foştilor constructori ai autoturismului românesc. De parcă lipsa de cap a celui care a aruncat invitaţia în spaţiul virtual, probabil, de plictiseală, n-a fost de ajuns pentru eşecul unui eveniment care n-a fost să fie, a mai şi plouat cu găleata. Aşa că, dacă au mai fost şi alţii care au aflat de întâlnirea de la fosta Poartă 1, aceştia au fost descurajaţi de rafalele zdravene de ploaie şi vânt să dea consistenţa meritată de numele uitat de musceleni.
A semănat a priveghi udat de sus ceea ce s-a întâmplat sâmbătă, 7 mai 2016. Organizatorul, dacă se poate numi organizator persoana pe care nu am identificat-o printre puţinii participanţi – şi nici nu ne miră, căci se obişnuieşte, vorba lui Creangă, ca un nebun să arunce o piatră în baltă, iar zece cuminţi de pe margine să-i contemple afundarea, căci n-o pot scoate – a plasat evenimentul (deşi ne îndoim că a gândit treaba asta) între două momente dramatice ale sfârşitului uzinei. Cu trei zile înainte, pe 4 mai 2016, s-au împlinit 9 ani de la cea de-a doua vânzare a fostei platforme industriale, iar pe 15 iunie 2016 se fac 10 ani de la declararea falimentului ARO. Între aceste momente de referinţă ale finalului anticipat – se pare, şi intenţionat, şi programat cu mult înainte – s-a consumat întâlnirea de la intrarea principală a unei mâini de nostalgici după ce a fost odată şi nu va mai fi niciodată.
Ajunşi la „locul faptei”, la ora anunţată, 12.30, am constatat că reunirea închinată lui ARO se făcea în lipsa lui ARO. Printre puţinii la urechile cărora a ajuns apelul nu era niciunul dintre posesorii de ARO, care mai participă la raiduri şi simpozioane cu această temă. Printre primii care au dat curs îndemnului venind la Câmpulung a fost un tânăr din Constanţa, pentru care n-a constat nici distanţa, nici vremea. Omul nu apucase să se cazeze, venind direct la locul acţiunii, ca să aibă parte de o mare dezamăgire. Au mai fost câţiva participanţi din Sibiu, din Bucureşti şi câţiva câmpulungeni, foşti angajaţi ai uzinei. Şi presă, care n-a avut ce relata decât „fâsul”, cum au numit ai noştri “marele protest” pentru redeschiderea întreprinderii.
Sub stropii care au căzut necontenit, în cantităţi generoase, acompaniaţi de un vânt rece, ca de noiembrie, musafirii au pus întrebări despre ce se întâmplă în prezent pe fosta platformă, a cui e marca ARO, de ce n-o fructifică, de ce proprietarul ei nu-i lasă pe alţii s-o fructifice, unde e lichidatorul ca să explice cine deţine „averea” Institutului de Proiectări şi multe altele. Cei din afara Câmpulungului erau curioşi să afle ce soartă a avut zestrea uzinei jelită, sâmbătă, de cerul negru, ca un semn al tristeţii celor trecuţi în lumea de dincolo la vederea ruinei care le-a înghiţit munca de peste şase decenii. A plâns cerul cu lacrimile ctitorilor uzinei şi ai maşinii, a căror odihnă a fost curmată în momentul în care prima cupă de buldozer a muşcat din „trupul” fabricii şi aşa sfâşiat de afaceri dubioase, furturi şi sabotaje.
Cât timp participanţii au rezistat frigului şi udăturii, la adăpostul arborilor din dreptul parcării, s-a purtat un dialog fără răspunsuri la întrebările oaspeţilor, întrucât n-a avut cine să le ofere. Inginerul Marian Bădiţa, a cărui stare de sănătate a fost afectată de accidentul vascular suferit, a dat câteva explicaţii din poziţia pe care a deţinut-o la întreprindere. La fel, fostul sindicalist Ion Cotescu, pe care l-au recunoscut numaidecât străinii de Câmpulung din interviurile acordate pentru presa naţională. Cătălin Baltac a salvat onoarea evenimentului, aducând ARO-ul său şi ajutând o fotografie de grup făcută în faţa a ceea ce se vrea „parc industrial”. Spre deosebire de polonezii membri ai unui club din Cracovia, iubitori de Dacia, zburătăciţi din apropierea ARO de oamenii de pază ai proprietarei Landmark Management, cei veniţi sâmbătă, la Câmpulung, pentru o cauză moartă, au fost lăsaţi să facă poze în exterior şi să zăbovească, în ploaie, cât pofteau.
Aproape o oră a durat întâlnirea, pe durata căreia oamenii s-au ferit să vorbească despre scopul irealizabil – dar asta nu împiedică pe nimeni să viseze – după care alaiul de maşini s-a îndreptat către Muzeul Automobilului Românesc de la Apa Sărată. Chit că au fost „muraţi” până la piele, cei din afara Câmpulungului au pipăit, cu mâna ori cu privirea, fiecare centimetru de tablă din caroseria maşinilor expuse în curtea fostului Cămin Cultural. Nici la evenimentele ţinute de Emil Hagi, majoritatea scăldate de soare, n-am văzut atâta interes tradus în timp consumat lângă expoziţia muzeului, pentru studierea fiecărui model şi aflarea de amănunte de la gazde.
În ciuda timpului câinos, iubitorii de ARO veniţi de la sute de kilometri depărtare abia s-au dezlipit de lângă maşini ca să admire muzeul şi pe interior. Alte zeci de minute şi-au clătit ochii cu exponatele, care cresc şi numeric, şi valoric într-o colecţie unicat. Abia la finalul întâlnirii, pe care n-o vom trece la capitolul rateuri, deoarece un moment în care s-a rostit numele ARO, un moment în care cineva s-a gândit cu respect la oamenii lui ARO rămâne un câştig pentru martorii săi, a ieşit soarele pe cerul Câmpulungului. Un licăr de speranţă, pe care suntem îndreptăţiţi s-o revendicăm.