Vorbind despre femei, apostolul spune şi bărbaţilor: „Purtaţi-vă şi voi cu înţelepciune în căsătorie, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre” (1 Petru 3.7). În căsătorie, bărbaţii să nu se lase purtaţi de toanele lor, de pasiunile lor. Bărbatul este dator să dea cinste femeii, să n-o dispreţuiască. Cine o dispreţuieşte nu-şi cinsteşte soţia, nici n-o iubeşte. Ea este un vas mai slab; aşa este constituţia ei, nu se potriveşte cu cea a bărbatului. Dar bărbatul, tocmai pentru că este mai tare, are să ţină seama de lucrul acesta. Sunt soţii prididite de multe treburi. Copii mulţi: să spele, să cârpească, să le pregătească de mâncare. Ele nu aud măcar un cuvânt bun de la soţii lor: „Mai odihneşte-te şi tu, mai stai şi tu puţin! Mai fac şi eu cutare treabă!”. În felul acesta va fi şi ea mulţumită, încurajată; îi va face multă plăcere o asemenea vorbă. Femeile „vor moşteni împreună cu voi harul vieţii”. Dincolo nu mai este deosebire între bărbaţi şi femei, ci vor fi ca îngerii. Aceeaşi moştenire este şi pentru bărbaţii credincioşi şi pentru femeile credincioase. Dacă bărbaţii nu dau cinste femeii, pot să ajungă până acolo încât rugăciunile să le fie împiedicate. S-au ciocnit între ei, s-au certat, şi-au aruncat vorbe neplăcute, iar pe urmă se duc să se roage! Vrei să ridici mâini curate? Ia seama la legătura cu soţia ta! Dacă în casă lucrurile merg bine, este de aşteptat ca ele să meargă bine şi în afară; iar dacă în casă nu merg bine, cred că nicăieri nu merg bine. Nu întâlnim în lume nimic mai des ca suferinţa. Mintea omului nu poate pătrunde nici de unde vine ea, nici cu ce scop vine. Ea este socotită ca o piedică în calea fericirii sau a bucuriei de a trăi. Necredinţa şi aici se arată lipsită de mângâiere, iar credinţa, dimpotrivă, se arată şi aici plină de mângâiere. În primul rând, suferinţa este pedeapsă pentru păcat; dacă n-ar fi fost păcat, n-ar fi fost nici suferinţă. Păcatul rupe legătura cu Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi al oricărei binecuvântări; şi dacă s-a rupt această legătură, din acest fapt nu poate să iasă decât amar şi suferinţă. De multe ori, suferinţa merge înaintea morţii. În Ieremia 2.19 citim: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi răzvrătirea ta te va mustra; şi vei şti şi vei vedea ce rău şi ce amar este să părăseşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Iar prorocul Mica zice: „Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui” (7.9). Între păcat şi suferinţă este deci o strânsă legătură, dar nu totdeauna reuşim să facem această legătură. Dacă suferinţa este pedeapsă pentru păcat, ne întrebăm cu drept cuvânt: „De ce atunci şi cei iertaţi de păcate suferă şi adeseori chiar mai mult decât cei necredincioşi?”. Tot Cuvântul lui Dumnezeu ne dă răspuns: „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12.5-11). Suferinţa aceasta a fost numită disciplină părintească. În Apocalipsa 3.19, Domnul Isus spune: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc”. În Psalmul 99 se vorbeşte despre aleşii lui Dumnezeu, Moise şi Samuel, pe care Dumnezeu i-a ascultat, dar pe care i-a şi pedepsit pentru greşelile lor. În mustrarea părintească se arată purtarea de grijă a iubirii lui Dumnezeu. Dacă este aşa, suferinţa are cu ea o mare mângâiere. Suferinţa poate să fie şi suferinţă de încercare. Apostolul scrie: „În ea (în mântuire) voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări” (1 Petru 1.6). Iar poporul evreu a fost pus la încercare prin călătoria lui prin pustie, ca să i se cunoască pornirile inimii. Cât de credincios este cineva, la necaz şi la suferinţă se vede. În timpurile când suntem sănătoşi, când ne merge bine, nu cunoaştem atâtea dedesubturi ale inimii noastre, nu ne dăm seama de cât egoism nezdrobit este în noi, câtă nerăbdare, cât menajament al firii, câtă încăpăţânare, câtă neascultare şi chiar câtă necredinţă. Nu ne cunoaştem bine pe noi înşine şi de aceea îngăduie Dumnezeu suferinţa şi încercarea. Când vine încercarea se arată ce este în noi. Dumnezeu voieşte ca încercarea să se prefacă într-o suferinţă de curăţire. Curăţirea ne aminteşte de foarfecele ce taie mlădiţa de la viţă, ca să aducem mai multă roadă. Metalele preţioase trebuie puse în cuptorul de topire, ca să se scoată din ele zgura. Tot aşa întrebuinţează Dumnezeu suferinţa pentru binele nostru. Fie că este disciplină părintească, fie că este suferinţă de încercare, ea trebuie să se prefacă în suferinţă de curăţire sub foarfeca Celui care vrea ca noi să aducem mai multă roadă. El vrea să ne înveţe cu răbdare, fără de care nu suntem oameni desăvârşiţi, întregi, oameni care nu duc lipsă de nimic (Iacov 1.4). Altă roadă este să crească ascultarea de El, să se întărească încrederea în El, să fie înmulţită iubirea către El, să sporească rugăciunea şi să se imprime chipul Domnului Isus în sufletele noastre. Alteori însă este suferinţă pentru a fi păziţi de păcat. Prin descoperirile pe care le-a avut, apostolul Pavel era în pericolul de a se mândri. Ca să-l ferească de aceasta, Domnul a trimis peste el o suferinţă, un ţepuş. De trei ori L-a rugat pe Domnul să i-l ia, dar Domnul îi răspunde că ţepuşul rămâne, ca să fie păzit de mândrie (2 Corinteni 12.1-10). Carul este adesea împiedicat, ca să n-o ia la vale şi să se prăbuşească. De multe ori aşa este şi suferinţa: o piedică în calea noastră, ca să nu cădem în păcat. Un poet spunea: „Mult am suferit. Dar, fără suferinţe, unde aş fi fost acum?”. Alteori suferinţa adevereşte, este o dovadă că suntem copii ai lui Dumnezeu. „Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce a fost găsit bun (a deverit bun), va primi cununa vieţii, pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce-L iubesc” (Iacov 1.12). În suferinţă, cel credincios poate să cânte împreună cu psalmistul care zicea: „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni, decât în Tine. Carnea şi inima mi se prăpădesc, dar Dumnezeu este pururi stânca inimii mele şi partea mea” (Psalmul 73). Cine suferă în felul acesta are o influenţă bună asupra celorlalţi, fie că aceia sunt credincioşi, fie că sunt necredincioşi. De la patul de suferinţă al celui care-L iubeşte pe Domnul Isus pornesc râuri de binecuvântare. Suferinţele trebuie să fie toate spre slava lui Dumnezeu. „Boala aceasta nu este spre moarte”, a zis Domnul Isus, „ci ca să fie preamărit Fiul lui Dumnezeu prin ea” (Ioan 11.4). Prin suferinţă ni se dă ocazia să-L preamărim pe Domnul Isus, arătând cum credinţa noastră este mai tare decât necazul nostru. Cineva scria: „Suferinţă, cine este vrednic de tine? Aici eşti numită povară, acolo sus, onoare, de care nu oricui i se face parte”.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel