Atitudinea celui credincios faţă de păcat
În Coloseni 3 este ideea că „aţi murit”, deşi sunteţi în trup, şi „aţi înviat”, deşi n-aţi murit încă în trup. Primul înţeles al acestor cuvinte este: Când a murit Domnul Isus, am murit şi noi împreună cu El; când a înviat Domnul Isus, am înviat şi noi împreună cu El. Prin ce a trecut El, am trecut şi noi împreună cu El, adică prin moarte şi înviere. În Romani 6.11 citim: „Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus, Domnul nostru”. Este deci vorba de o moarte faţă de păcat. Atitudinea faţă de păcat, aceasta să fie: mort. Pe un mare beţiv care se întorsese la Dumnezeu, un credincios l-a întrebat: „Mai există băutură?”. Răspunsul a fost: „Există câtă vrei, dar nu mai sunt eu pentru ea”. Un desfrânat care se întoarce la Dumnezeu ar putea fi întrebat: Mai este desfrânare? – Multă; dar nu mai exist eu pentru ea. – Sunt minciuni în lume? – Cum să nu! Dar nu mai exist eu pentru ele… Şi aşa este în privinţa tuturor păcatelor. Cel credincios poate să spună: Am fost robit de ele, dar acum am murit faţă de păcat. Iată atitudinea! La Romani 6 este scris că am murit faţă de păcat şi suntem vii pentru Dumnezeu, nu existăm decât pentru Dumnezeu. Cine nu-L iubeşte pe Domnul Isus, cine nu-I este recunoscător, începe să se tocmească în sufletul lui şi ajunge până acolo încât să spună: „Odată ca niciodată” şi, când ajunge aici, gata şi păcatul. Credinciosul nu se mai tocmeşte cu păcatul, odată ce s-a încredinţat că este păcat. El vorbeşte mai degrabă cu Dumnezeu decât să stea de vorbă cu ispita; cu diavolul şi cu păcatul nu se stă la discuţie. Biruinţa nu este grea când Îl punem în faţă pe Domnul Isus; este însă foarte grea când n-ai o bună legătură cu Domnul Isus. „Poruncile Lui nu sunt grele.” Când? Când te bucuri de o bună legătură cu El. Ce atitudine frumoasă a avut Iosif în Egipt… În faţa ispitei L-a pus pe Dumnezeu înainte: „Cum să păcătuiesc eu împotriva lui Dumnezeu?”. Şi aşa biruie cel credincios: între el şi ispită Îl pune pe Dumnezeu. Iosif a fost însufleţit de gândul acesta înalt: Mai bine să mor, decât să păcătuiesc! Atitudinea aceasta nu poate ieşi decât dintr-o strânsă legătură cu Dumnezeu, din recunoştinţă şi iubire faţă de El. Când a murit Hristos, aţi murit şi voi împreună cu El. Când aţi luat jertfa Lui ca făcută pentru voi, s-a dat păcatului lovitura de graţie. Moartea Lui este lovitura de la rădăcină; tai cu desăvârşire păcatul; de aceea, cine crede în El nu mai poate trăi în păcat, a rupt-o cu păcatul. Cum, nu mai păcătuieşte, nu mai greşeşte?, va zice cineva. Asta este un alt lucru. Păcatul este privit de cel credincios ca vrăjmaşul lui. Totuşi sunt unele persoane care vin pe la adunare şi zic că s-au hotărât pentru Domnul Isus, dar trăiesc în păcat. Se amăgesc amar! Zici că L-ai primit pe Domnul Isus şi mai trăieşti într-un păcat cunoscut ca păcat? Cine v-a încurcat mintea în halul acesta? „Aţi murit împreună cu Hristos”, înseamnă mort faţă de păcat (Romani 6.2), mort faţă de învăţăturile începătoare ale lumii (Coloseni 2.24), de asemenea mort faţă de lege (Galateni 2.19). „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la învăţături ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru?” (Coloseni 2.20,21). Lucrurile începătoare ale lumii sunt lucrurile de demult, aşa cum le-a păstrat omul în mintea lui. De pildă, după mintea lui, omul nu crede că este păcătos înaintea lui Dumnezeu. Asta i se pare prea de tot. Când noi vestim Cuvântul şi spunem: „Suntem păcătoşi până în măduva oaselor”, în atâtea inimi sună: „Afară de mine; eu am ceva bun în mine”. Tot din învăţăturile începătoare ale lumii este şi aceasta: Omul poate să-şi dobândească, dacă vrea, o stare după voia lui Dumnezeu. „Voieşte şi vei putea” să scapi de păcatele tale, de păcătoşenia ta. Care este însă atitudinea noastră faţă de învăţăturile începătoare ale lumii? – Mort! Nu mă mai interesează! Pe mort nu-l interesează ce îi interesează pe ceilalţi. Nu de mult zicea cineva: „În Scriptură spune: „Voi aţi murit”. Eu văd însă că n-am murit faţă de păcat, căci mereu îl simt în mine”. Atunci cum stăm în această privinţă? – Avem Cuvântul lui Dumnezeu şi avem şi experienţa noastră. Cuvântul zice: „Aţi murit”. Experienţa zice: „Nu prea am murit”. De cine să ascultăm, de Cuvânt, ori de experienţa noastră? Cuvântul este adevărul, experienţa mea este mică şi slabă, din lipsă de credinţă. Atunci nu voi micşora Cuvântul, ca să-l cobor la experienţa mea. De dorit este ca şi experienţa mea să fie la înălţimea Cuvântului, dar, dacă nu este la această înălţime, Cuvântul rămâne Cuvânt. Cineva dădea o asemănare. Pe un zid înalt merg trei. Zidul este foarte înalt şi foarte periculos din cauza îngustimii lui. Înainte merge Cuvântul lui Dumnezeu, după el vine credinţa, iar după credinţă vine experienţa. Dacă credinţa, care este la mijloc, se uită la experienţă, îi vine rău şi amândouă cad jos, şi experienţa şi credinţa. Cuvântul lui Dumnezeu nu cade însă niciodată, orice s-ar întâmpla. Credinţa trebuie să privească deci mereu la Domnul Isus sau la Cuvântul lui Dumnezeu, iar experienţa să ţină pas cu credinţa. „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ…” La prima vedere pare aici o nepotrivire: Dacă aţi murit, cum să mai omorâţi? Dacă aţi murit, nu mai este în puterea voastră să omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ. Dar numai pare, căci, de fapt, nu este aşa. Prin jertfa Domnului Isus s-a dat lovitura de graţie păcatului. Dar şarpele încă se mai mişcă! El i-a zdrobit capul, dar coada tot mai mişcă un timp. Se zice că şopârla îşi mai mişcă coada până seara; tot aşa şi şarpele. Ideea este deci aceasta: Voi aţi murit, faceţi deci ca moartea să se întindă peste toate lucrurile amintite aici. Urmare credinţei în Domnul Isus, care a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, este moartea faţă de păcate. În urma iertării primite prin credinţa în jertfa de pe crucea Golgotei se face o schimbare atât de mare, încât păcatele, în care îţi găseai plăcerea, îţi inspiră acum scârbă şi groază. Înainte îţi căutai bucuria în paharul cu băutură; acum vezi în el şarpele care este gata să te muşte (Proverbe 23.32). Pe un mort nimic nu-l mai mişcă, nimic nu-l mai impresionează. Să plângă ai lui cât l-ar plânge, să-i spună cuvinte cât de duioase, să-i rămână copiii mici după el, tot nu simte. Schimbarea care se face în suflet prin primirea Domnului Isus Hristos ca Mântuitor personal este în aşa fel, încât nu te mai uiţi la lucrurile care odinioară îţi făceau plăcere. Oricât de grele ar fi împrejurările prin care trece un credincios, dacă se alege fără păcat, bucuria lui este mare, chiar dacă în altă privinţă ar suferi vreo pagubă. Un om care se întoarce cu adevărat la Dumnezeu nu va zice: „Încet, încet, o să ajung şi eu să mă las de păcat”. Acest fel de gândire este greşit. Dacă am trecut cu toată inima de partea Domnului Hristos, am rupt-o definitiv cu păcatul.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel