„Când plecam de acasă cu motocicleta, nu opream până la Dunăre. Mergea zdravăn şi consuma benzină puţină.”, îşi aminteşte Ion Miloiu, din Capu Piscului, electrician la uzină, al cărei salariat a fost din 1950, până în 1990. Musceleanul, care a prins la Întreprinderea Metalurgică de Stat perioada construcţiei celor zece motociclete, a urmat şcoala auto-moto de şase luni, în cadru particular, nu la uzină. Astfel, a obţinut permis numai pentru motocicletă. Tânărul şi-a cumpărat o Iawa de 250 cmc, pe care a ţinut-o mai bine de 15 ani. Prin ’77-’78, a vândut-o, pe motiv că nu mai găsea piese de schimb. Vara, venea la serviciu numai cu motocicleta. Iar, când pleca în concediu, îşi lua soţia şi motorul şi călătoreau la mare, pe Valea Oltului, pe Valea Prahovei. „L-am dus pe tata cu motocicleta de aici (n.r. din Capu Piscului) până la Orşova şi m-am băgat pe Dunăre până la cazane. Dus şi întors, am făcut 622 de kilometri într-o zi. Seara, la nouă, eram la Piteşti şi am ajuns acasă pe înnoptat.”, ne împărtăşea Ion Miloiu din aventurile tinereţii. Soţia lui Ion Miloiu relata amuzată că îi mai dădea târcoale somnul când era pe motocicletă. Pe când se îndreptau spre mare, simţindu-se moleşită de aleanul călătoriei, l-a pus pe soţ să oprească undeva la umbră, ca să-şi revină din toropeală. Ca o paranteză, un magazin care comercializa şi motociclete era pe strada uzinei, pe colţ, la intrarea pe podul spre Valea Mare.
În 40 de ani de muncă, n-a avut nicio scutire şi nicio internare
Electricianul Ion Miloiu şi-a desfăşurat activitatea la reparaţii electrice de maşini-unelte, în hala de prelucrare a pieselor, care, o vreme, a fost în cadrul Secţiei 1224. Apoi s-a numit 1247. Imediat la intrare, la Poarta 1, funcţiona hala căreia salariaţii îi spuneau „Degussa” – Tratamentul Termic. „Hala în care lucram eu era despărţită printr-un zid şi coresponda una cu cealaltă, având uşă de intrare. Piesele din hala în care lucram eu plecau în Tratament. În continuarea ei, o altă hală, mai veche, era tot de prelucrare. În faţa lor era Forja, mai jos, Hala Motor.”, îşi descria acesta locul de muncă.
A locuit cu chirie în Câmpulung şi după ce s-a căsătorit, în 1957. Pe locul actualei clădiri în care locuieşte familia Miloiu a fost casa părintească. După ce i s-au îmbolnăvit părinţii – prima care s-a prăpădit a fost mama – soţii Miloiu s-au mutat în gospodăria de la Capu Piscului, unde au ridicat o construcţie nouă în locul casei bătrâneşti. Aşa a ajuns Ion Miloiu să facă naveta, trecând pe jos dealul, de acasă, până la şoseaua principală, indiferent de vreme şi de schimburile de la uzină. Ieşea la Schitu Goleşti, la staţie, aproape de Primărie, de unde lua autobuzul. „Între timp, s-a băgat maşină locală în sat şi mi-am luat abonament. A mai trecut un timp şi Uzina ARO, prin I.R.T.A., a introdus pe acest traseu un autobuz de convenţie, pe care îl luam din vatra satului. Şoferii de pe convenţie lucrau pe schimburi.”, mai spunea acesta.
După ce a ieşit la pensie, la 1 septembrie 1990, s-a transformat din electrician în fermier, având pământ şi animale. Avea vacă, de care trebuia să se ocupe, plus că erau cositul, săpatul ş.a.m.d. Au murit părinţii, prima mama, apoi tatăl, şi aşa a rămas „şef pe gospodărie”. A muncit încontinuu, până când sănătatea i s-a şubrezit, dar, chiar şi aşa, îşi face de lucru pe lângă casă. „Când am ieşit la pensie, s-a uitat o fată de la Personal pe dosar şi m-a întrebat: „Dumneata n-ai fost bolnav niciodată?” „Am fost.” „Şi ce-ai avut?” „Păi, m-au mai durut măselele şi burta.” „La doctor ai fost?” „La doctor n-am fost niciodată.” Nicio scutire, nicio internare în 40 de ani. Şi am lucrat în grupa a II-a, la muncitori, în fum, în mizerie, în praf. Iar la pensie m-au păcălit şi mi-au dat grupa a III-a, ca electrician. Dacă mă interesam înainte, mă plăteau la grupa a II-a de muncă. Dar m-au plătit la a III-a şi mi-au diminuat din pensie. E bine şi aşa. N-am „decât” 25 de ani de pensie.”, spunea Ion Miloiu.
Flama unui scurtcircuit i-a ars faţa unui muncitor neglijent
Un incident neplăcut petrecut la uzină l-a apropiat pe Victor Naghi de Ion Miloiu. „S-a întâmplat un caz în hala veche la „24”… era un tablou electric undeva şi un maistru a dat ordin unor electricieni să se ducă să deschidă un cofret electric. Era un capac mare, de vreo 40 de centimetri, poate, mai mult. Unul dintre ei era mai deştept, celălalt, mai prostuţ. Cel deştept a desfăcut capacul prins în patru şuruburi ca să citească puterea instalată, ca să vadă ce siguranţe fuzibile erau… era un circuit de 600 de amperi la 380 volţi. Acolo trebuia să mai lege nişte consumatori şi trebuia să vadă dacă suportă. Unul dintre electricieni a dat capacul jos, a început să citească siguranţele şi să scrie pe hârtie. Când a terminat, i-a spus celuilalt să pună capacul la loc. Acesta l-a luat cu intenţia de a-l monta şi… ce a făcut, ce a mişcat, că i-a scăpat capacul cu un colţ pe diagonală, pe ploturile de siguranţe, la 600 de amperi! A făcut un scurtcircuit, de a declanşat staţia! Că s-a oprit staţia n-a fost nimic, dar beleaua cea mare a fost că flama aceea puternică l-a ars pe el pe ochi!”, relata Ion Miloiu.
Electricianul a avut noroc cu o bască, pe care o purta pe cap şi care l-a ferit să fie ars mai rău decât a fost. La fel, rana provocată de arsură nu s-a întins şi pe gât, fiind încheiat până la ultimul nasture, dar faţa i-a fost afectată serios. „Omul a apucat să închidă ochii repede. Când l-a văzut colegul, a lăsat capacul aşa cum era, l-a luat pe rănit şi fugi cu el la dispensar! Cei de la dispensar, când l-au văzut cu ochii „sudaţi”, ars pe faţă, l-au dus cu maşina la spital, la Câmpulung. L-au ţinut câteva zile în spital, unde i-au tăiat pleoapele cu bisturiul, ca să constate dacă omul mai vede.”, a continuat acesta. Arsura nu i-a afectat decât pielea, nu şi simţul văzului, rănitul rămânând cu vederea nealterată. În timp, i s-au vindecat şi tăieturile de bisturiu, care i-au desfăcut pleoapele topite de para scurtcircuitului.
După producerea accidentului de muncă, electricianul Ion Miloiu a fost trimis de un superior la faţa locului, ca să vadă ce s-a întâmplat. „Când mă duc… erau nişte covergi, cum făcea ARO înainte, de le punea cu prelată pe deasupra. Erau pe lângă tablou… când cădeai peste ele, se rostogoleau. Le-am luat pe toate şi le-am aruncat, ca să fac curăţenie. Probabil că s-au mişcat şi acelea când i-a scăpat capacul. În acest timp, a venit acolo şi directorul Naghi, care auzise de incident. „Ce e, bă, aici?!”, a strigat tare. S-a apropiat de mine şi a zis iar: „Ce e, bă, aici?!” „Ce să fie, mă, ce să fie?! Uite, un accident! Las-o mai încet!”, i-a răspuns directorului electricianul, care, atent să facă ordine la “locul faptei” şi aflat încă sub imperiul tulburării produse de păţania colegului, parcă uitase cu cine vorbeşte. „Uite, au lucrat doi oameni, unul a dat jos capacul şi, în timp ce scria ce-l interesa, i-a cerut celuilalt să-l pună înapoi. Iar acesta l-a scăpat şi s-a ars!”, i-a făcut el rezumatul întâmplării. „Şi cine e de vină?”, a cerut directorul să ştie. „Nu e el de vină.”, a fost verdictul lui Ion Miloiu. „Cum nu e el de vină?!”, dădea semne că se enervează Victor Naghi, auzind că insul care a cauzat cu neîndemânarea lui nefericitul eveniment nu este responsabil. „Dar cine e, mă, de vină?”, a insistat Naghi. „De vină e cine l-a angajat!”, nu s-a lăsat mai prejos angajatul cu rol de constatare a cauzelor. „De ce e de vină cine l-a angajat?”, a “explodat” Naghi, care semnase angajarea amărâtului cu faţa pârjolită de văpaia scurtcircuitului. „Că l-a angajat prost!”, l-a „luminat” Ion Miloiu.
În loc să-i arunce ocări îndrăzneţului, Naghi a izbucnit în râs. Până atunci, fusese furios. „Arunca ţigările, pe care le aprindea una după alta. Le arunca înainte să le termine şi le adunau ţiganii de la Vopsitorie. „Da, mă, aşa e. Ai dreptate. Eu sunt de vină, că vin maiştri, vin ingineri: „Tovarăşe director, bagă-l şi pe ăsta, că e „de-al casei”. Să trăiască şi el pe aici, face şi el o treabă.” Şi îi semnez, mă, prostului, dar nu mă uit la el că e un prost. Şi uite ce face! Îşi arde ochii!”, a fost un moment de sinceritate al lui Victor Naghi, care a recunoscut că, datorită lui, au ajuns la uzină o droaie de nepricepuţi.
Când Naghi îl servea cu un coniac, îl refuza: „Mă miros ăştia din atelier şi mă pârăsc directorului”
Incidentul cu insul stângaci, care putea să rămână cu o infirmitate permanentă sau chiar să-şi piardă viaţa, l-a învăţat minte pe director, care cerea să treacă pe la el orice inginer ori muncitor venit să se angajeze la uzină. „Nu numai că voia să-l vadă, dar stătea de vorbă cu el mult până îi semna angajarea. Mă întâlneam cu directorul, care venea din când în când unde aveam atelierul şi întreba: „Cine e, mă, de vină?” „Nu e el, domnule!”, îi răspundeam. „Aşa e, mă.”, confirma Naghi. „M-am întâlnit cu el în Bucureşti. Era odată pe la Piaţa Romană. Eu eram pe un trotuar al străzii, el era pe celălalt. Şi cât e strada de lată, tot m-a văzut. Chiar şi atunci, mi-a strigat de la distanţă: „Cine e, mă, de vină?”, ca şi când această expresie devenise un fel de salut între cei doi. „De atunci, îmi spunea mereu: „Mă, m-ai învăţat ceva. Să nu mai semnez angajări până nu văd omul.” Înainte de asta, ajungeau la director o grămadă de şmecheri, care le luau pretendenţilor la un post mielul la Paşte, porcul la Crăciun, brânza, ţuica, în schimbul unei vorbe puse unde trebuie. „Eu le semnez şi nu iau nimic.”, spunea Naghi, „tributul” rămânând integral intermediarului.
„Am mai reparat câte ceva în biroul lui. Când mă chema la el, la birou, mă duceam înainte la vestiar, schimbam repede salopeta, fiindcă aveam mai multe rânduri, luam una curată, îmi puneam pantofi în picioare, în locul bocancilor de lucru. „Hai, mă, să faci treabă aici!”, îmi zicea. Pe urmă, mă servea cu un coniac. „Nu beau.” „De ce?” „Mă miros ăştia din atelier şi mă pârăsc directorului.” „Cui te pârăsc, mă?” „Directorului!” „Şi ce face?” „Mă dă afară din fabrică, dacă am băut!” „Lasă-i, mă, că nu-ţi dau să te îmbeţi.”, îşi amintea Ion Miloiu câteva secvenţe legate de Naghi.
„Ieşise la pensie şi mai venea prin uzină, cu delegaţii. Ştia unde este atelierul meu. Eu nu stăteam pe scaun decât la ora mesei, un sfert de oră. În rest, umblam, alergam… Dacă apărea un şef, nu se întâmpla să stau pe scaun în faţa lui. Mă ridicam imediat. Şi el ştia treaba asta. Când apărea el, stăteau unii tolăniţi pe scaune, pufăind din ţigări. „Bate-i, mă, bate-i!”, îmi spunea. „Cum să-i bat, că sunt oameni mari! Nesimţiţi cum sunt.” „Pe tine nu te-am văzut niciodată stând pe scaun”, căci venea pe negândite. „Stau şi eu când nu mă vede cineva… pe întuneric.”, glumea cu Naghi Ion Miloiu.
“Ne forţau să reparăm maşinile repede. „Hai, mă, fă treabă acolo, că te bag la sabotaj!”
În afară de incidentul relatat, s-au mai produs şi altele având cauză tot neglijenţa. Unui electrician de la Ion Miloiu, care meşterea la un tablou, din neatenţie, i-a scăpat şurubelniţa, pe care n-a mai putut s-o scoată. „Trăgea de ea, dar şurubelniţa se sudase pe două contacte diferite. „Las-o, mă, şi dă-te la o parte!” L-a fript şi pe acela un pic la faţă.”, a fost altă întâmplare. Altădată, un coleg a reluat furnizarea de curent în timp ce Ion Miloiu executa o lucrare. „Stăteam pe vine, la un strung. Nu m-am dus să opresc curentul de la distanţă. Era printr-un cablu, prin ciment, 20 de metri, unde erau siguranţele. Trebuia să opresc de acolo, să pun o tablă avertizoare, aşa aveam instrucţiunile. Strungul era lung de doi metri şi pe un colţ al lui era un întrerupător general cu manetă. I-am zis unuia care stătea lângă mine şi lucra pe strung. „Maneta asta stă în jos. Tu stai alături şi eu lucrez. Fii atent să nu bage nimeni curent.” Stând de vorbă… s-a jucat cu maneta, a tras de ea în sus şi el singur a băgat curent. Am tras mâinile repede şi, în timpul acelei mişcări bruşte, mi le-am julit. „Ce faci, mă?” „Nu ştiu, din greşeală.”
Mulţi dintre cei care lucrau cu curentul electric au suferit accidente, mai mult sau mai puţin grave, însă Ion Miloiu a fost ferit de situaţii neplăcute datorită prudenţei cu care muncea. „Oamenii mai greşeau şi din grabă, pentru că erau maşini care se defectau şi ne forţau să le reparăm repede. „Hai, mă, fă treabă acolo, că te bag la sabotaj!”, astfel erau presaţi lucrătorii, care, în loc de treabă, făceau accidente. „Mă bagi la sabotaj, dar eu întâi fac constatarea defectului şi după aceea repar. Poate, durează mai mult constatarea decât reparaţia. Poate, dura o oră până găseam defectul pe circuite, pe unde nu mergea curentul.”
Vărul său, Sevastian Miloiu, hrănea ursul din mâna lui
Încheiem cu câteva amintiri despre vărul său “de-al doilea” Sevastian Miloiu, tehnicianul care s-a stins în puterea vârstei, în Columbia, din cauza complicaţiilor apărute după o operaţie de apendicită. Odată, la rugămintea vărului Ion, Sevastian l-a luat cu maşina, un ARO 10, camionetă, încărcată cu saci de nisip, în probe pe Transfăgărăşan. „Urşii care fuseseră aduşi din alte părţi ieşeau în stradă, în faţa maşinilor. Oamenii opreau şi le dădeau să mănânce. Vestel, cum îi ziceam noi, a oprit şi el şi i-a dat unui urs să mănânce din mâna lui. Castravete n-a vrut, dar a mâncat prune, pâine şi salam. Ursul era destul de mare. „Dacă te apuca de mână?”, i-am zis. S-a urcat pe maşina unui turist străin şi i-a scos cu dinţii chederul de la parbriz. Cei din maşină ţipau! Ursul, suit pe maşină, a turtit capota. Când au apărut acolo nişte forestieri, cum i-a văzut, animalul a fugit, alungat cu pietre. „Ce-am făcut cu unul dintre ei!”, ne-au povestit forestierii. Au luat benzină de la drujbă, au aruncat-o pe urs şi i-au dat foc. Ursul s-a dus fuga-fuga şi s-a aruncat în Lacul Capra. Şi aşa a scăpat. Probabil că i-a recunoscut pe cei care i-au făcut rău şi de aceea a fugit mâncând pământul.”, ne-a povestit acesta o întâmplare din călătoria pe Transfăgărăşan, din care s-au întors acasă pe Braşov.