Istoria bisericii vorbeşte de nişte credincioşi care, pe baza textului din Evrei 6.1-8, nu mai voiau să aibă vreo legătură cu unul căzut de la credinţă, căci ziceau că un astfel de om este cu neputinţă să fie reînnoit. Când citim Epistola către Evrei este nevoie să ţinem seama că a fost scrisă evreilor. – Da, dar s-a scris şi pentru noi, vom spune. – Negreşit că pentru învăţătura noastră s-a scris, dar, ca să dobândim înţelesul adevărat, trebuie să ne socotim în locul celor dintâi cititori ai epistolei. Cine erau aceia? Erau evrei care veniseră în legătură cu evanghelia şi care avuseseră parte de unele lucruri minunate prin evanghelie. Trăiau însă în vreme de prigoană; nici nu apucaseră să treacă de-a binelea de partea Domnului Isus, că şi venise prigoana peste ei. Atunci, din pricina prigoanei, mulţi dădeau înapoi, lucru care aducea mare batjocură asupra evangheliei. Ei ajungeau până acolo încât se lepădau de Domnul Isus ca de un înşelător, ca de un Mesia fals şi se întorceau acolo de unde plecaseră: în iudaism. Ei făceau un păcat care nu era chiar hula împotriva Duhului Sfânt, dar era destul de grav, încât nici Dumnezeu nu mai avea ce să le facă pentru a-i aduce la o stare nouă. Aceia au văzut lucrările lui Dumnezeu, au căpătat impresii adânci, dar n-au ajuns până la naşterea din nou. Dumnezeu nu mai are noi mijloace de întrebuinţat pentru ei. Astfel ei ajung un pământ care a fost udat, dar care n-a produs decât spini şi mărăcini; pe un astfel de pământ nu-l aşteaptă decât blestemul şi focul. A cădea într-un păcat este un lucru şi a te lepăda cu totul de Hristos este altceva. Oamenii aceia ajungeau până acolo, că se lepădau de tot de Domnul Isus. Ei sunt asemănaţi cu sămânţa căzută în locuri stâncoase: au auzit Cuvântul, l-au primit îndată, cu bucurie, dar n-au avut rădăcină în ei înşişi, ci au ţinut până la o vreme; şi, cum a venit un necaz sau o prigoană, s-au lepădat de El. „Să lăsăm cuvintele începătoare, … fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte” (Evrei 6.1). Este pocăinţa de faptele făcute îndeosebi înainte de a veni în legătură cu evanghelia, fapte care te întinează, cum îl întina pe unul din Vechiul Testament atingerea de un mort. Ele sunt făcute din evlavie lumească. Fapte de acestea am făcut cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin, fără pocăinţă şi fără credinţă. şi de ele trebuie să te pocăieşti, ca şi de păcate, pentru că tocmai evlavia aceasta lumească a fost pentru mulţi dintre noi o piedică pentru întoarcerea noastră la Dumnezeu. „Dar ce, eu nu fac cutare lucru, nu mă rog, nu mă închin, nu ţin ce am apucat?”, zic de obicei oamenii, când sunt îndemnaţi să vină la Domnul Isus. „Credinţa în Dumnezeu” face şi ea parte din lucrurile începătoare. Am avut această credinţă în Dumnezeu, cum au avut-o şi evreii, dar foarte întunecată şi deseori greşită. „Învăţătura despre spălări” sau botezuri, „punerea mâinilor” şi „judecata veşnică” (versetul 2) făceau de asemenea parte din lucrurile începătoare. Nu mai stăruim asupra acestor lucruri, zice scriitorul epistolei. „Cei care au fost luminaţi odată…” (Evrei 6.4). Este vorba de lumina minţii, nu a inimii. Nu este puţin lucru să capete cineva lumină în mintea sa, să ştie cine este şi ce este, să ştie ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Câţi oameni, ascultând evanghelia, se luminează într-o privinţă sau alta şi zic: Acum m-am luminat!… Chiar dacă lumina n-a pătruns decât în minte, nu este un lucru de lepădat. Mintea este ca antreul casei: ca să intru în casă, trec prin antreu. „Au gustat darul ceresc” (Evrei 6.4). Unii spun că darul acesta ar fi Domnul Isus, căci pe El L-a dat Tatăl. Alţii spun că darul acesta ceresc este creştinismul. Aceşti evrei despre care este vorba aici au putut să vadă creştinismul, în comparaţie cu religia lor, ca un dar ceresc, un dar de la Dumnezeu, pentru că dă naştere la o viaţă cu totul superioară faţă de iudaism. „S-au făcut părtaşi (însoţitori) Duhului Sfânt”, nu ca Persoană locuind în ei, nu ca pecete, nu ca arvună, ci ca putere, ca influenţă, ca lucrare a Duhului Sfânt. La începutul bisericii, Duhul Sfânt lucra cu multă putere, cum se vede de exemplu în Epistola către Corinteni. Adunarea din Corint era bogată în darurile Duhului Sfânt. şi evreii despre care este vorba aici au văzut astfel de daruri, s-au făcut chiar părtaşi lor şi au fost profund impresionaţi de lucrarea pe care Duhul Sfânt o făcea între cei credincioşi. „Au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” (versetul 5). Aceasta nu înseamnă numaidecât Biblia, pentru că pe atunci nu aveau cărţile Bibliei – acestea nu erau strânse toate la un loc – ci un cuvânt sau altul, un adevăr sau altul din partea lui Dumnezeu, ceva ce le-a mers la inimă. „Puterile veacului viitor…” Veacul viitor este împărăţia de o mie de ani. Atunci se vor face multe minuni. În adunare, lucru care i-a uimit, evreii le văzuseră. Nu se vede la aceşti oameni o pocăinţă adevărată, o credinţă vie, o legătură strânsă cu Domnul Isus, nici Duhul Sfânt locuind în ei şi aducând roadă. Ei au fost deci ca nişte mlădiţe în viţă, dar numai cu mintea sau doar au pretins că sunt; dar, nedând rod, sunt tăiate, se usucă, sunt strânse, sunt aruncate în foc şi ard (Ioan 15). „şi care au căzut” (Evrei 6.6). N-au căzut pe cale, ci alături de cale, peste parapet. „Este cu neputinţă … să fie reînnoiţi spre pocăinţă.” Dumnezeu nu mai are ce să mai întrebuinţeze pentru a-i aduce la El. Imposibilitatea este însă de partea lor, pentru că li se împietresc inimile şi ajung în stare că „răstignesc pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit”. Din pricina prigoanei, evreii aceştia au renunţat cu totul la Domnul Isus, s-au întors în iudaism, mărturisind cu aceasta că Domnul Isus este un Mesia fals, un înşelător. Întorcându-se în iudaism, ei spuneau cu aceasta că bine au făcut cei care L-au răstignit, căci El a fost un înşelător. În felul acesta îi influenţau în rău şi pe alţii şi-i făceau să se întărească în împotrivirea lor.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel
Articolul precedent
Articolul următor