Spectatorii îl recunoşteau pe Ion Moţoc datorită scorpionului negru desenat pe capotă
Ion Moţoc era uşor recunoscut de către împătimiţii de autocros după maşina pe care o pilota. Pe capota ARO-ului 241, de culoare roşie, avea desenat un scorpion negru, care îl scotea imediat în evidenţă pe traseu, fiind deosebit de restul adversarilor. O săptămână a muncit un inginer stagiar la proiectul capotei, care a transformat autoturismul lui Ion Moţoc în atracţia autocrosurilor din Grui. Chiar şi fără acel automobil unicat, musceleanul din Valea Mare Pravăţ era atracţia concursului, datorită răsturnărilor spectaculoase care nu lipseau din evoluţia pilotului, chiar şi într-o succesiune de trei, fără să abandoneze cursa. „Nu eşti tu cel de pe „Scorpion”?”, era deseori întrebat tânărul şofer. „Am lovit maşina aia de nu ştiu câte ori, dar capota o păstram, ca să nu pierd scorpionul. O îndreptam… dar nu renunţam la ea. Capota foarte rar se strâmba. Aripile erau cele afectate, masca… Era foarte interesant făcută, iar scorpionul părea real.”, ne-a povestit Ion Moţoc despre „opera” inginerului Tică Dragomir, oltean de fel, care îşi făcea stagiul la uzină, în acele timpuri. „Scorpionul” a fost numai pentru răsturnări.”, a precizat pilotul, care şi-a cumpărat autoturismul de concurs, însă nu pe cel care l-a făcut remarcat în rândul participanţilor la întrecerile de gen. „Cei de la Competiţii făcuseră un hibrid de ARO 10, pe care l-au cumpărat băieţii. Ultimele patru maşini realizate la Competiţii erau foarte bune şi, când au plecat de la uzină, şi le-au cumpărat. Şi noi am cumpărat un rând de maşini, când era Gheorghe Voinescu şef la Competiţii. „Trebuie casate. Dacă vreţi să le cumpăraţi, vă facem un preţ bun, că aţi muncit pentru ele. Dacă nu, le scoatem la geam şi vin ţăranii şi le iau.” Şi le-am luat noi.”, a continuat relatarea lui Ion Moţoc, aluzie la vremurile bune, când mergea treaba la fabrică, mai ales când au apărut benele, iar ciobanii veneau cu desagii de bani. ARO se căuta şi încă este folosit la stânele montane.
De la Braşov, unde fusese detaşat, şi-a luat toate sculele predate pe inventar şi a venit la Câmpulung
În cele trei decenii lucrate la fabrică, a avut şi detaşări la Constanţa, la Braşov, la „Tractorul”, prin decizia conducerii Întreprinderii ARO. La Constanţa, mecanicul auto mergea aproape în fiecare an, câte o lună, două, cu detaşare de la secţie, pentru îmbarcarea maşinilor. Fiind foarte multe, autoturismele erau expediate cu trenul. După o serie de spargeri, s-a introdus pază, iar transportul s-a făcut pe roţi, cu armata. „Ni le-au buşit… în fine. Trebuia reparate, urcate pe vas şi duse în ţările Asiei.”, şi-a amintit Ion Moţoc. Iată o istorioară din vremea în care a fost detaşat la “Tractorul” Braşov: „La cămin eram cazaţi la etajul IV. Braşovenii de la blocuri aruncau cu bile de rulment în geam şi aveau o precizie atât de mare, încât spărgeau geamul şi nu rămânea decât gaura prin care trecea bila. La bucătărie, aragazurile nu se opreau niciodată, aveau gaz şi mergeau non-stop. Era ţara cartofului şi, când veneam de la serviciu, stăteam la coadă, cu tigaia, la cartofi.” Ion Moţoc a fost trimis la Braşov de patru ori. „Când ne-am dus prima oară, nu ne-a convenit şi am plecat. Directorul Cornel Oancea ne-a trimis înapoi la Braşov cu altă maşină, dar, a doua zi, ne-am întors iar. Nu ne conveneau condiţiile… pe mine m-au băgat că sunt instigator, că eram mai cu gura mare. Eu n-am lucrat în viaţa mea la strung, la freză. Nu puteam, trebuia să fiu tot timpul în mişcare. Aşa, motorul îl porneam, aveam o oră la dispoziţie, în care mergea şi singur, că nu trebuia să-l păzesc eu. Mă mai mişcam. Acolo m-au băgat la bancul de rodaj, care era gol-goluţ. O zi întreagă am muncit la el ca să-l completez. La ora trei, am pornit motorul. A venit schimbul II, a lucrat pe el şi, a doua zi, când m-am dus, de dimineaţă, ca să-l iau în primire, era mai gol decât în prima zi. Dacă am văzut că au făcut „mişto” de mine, am luat sculele pe care le-am avut pe inventar şi am plecat cu ele la Câmpulung. Toate! N-am lăsat nimic!”, relata acesta. La o săptămână distanţă de acest incident, muscelenii au fost trimişi din nou la Braşov, etapă în care Ion Moţoc a fost repartizat la Control, pe linia de fabricaţie a arborilor cotiţi. Deşi trebuia să facă schimbul III, a lucrat, totuşi, numai I şi II. „Mă duceam la două şi găseam câte 30, 40, 50, erau nişte suporţi ca două capre, pe care se puneau arborii cotiţi. Cu nişte scule – se numeau cale – trebuia să verific. Era o muncă de o jumătate de oră, căci le verificam prin sondaj. La doisprezece şi jumătate eram la cămin. Alţii, pe care i-au băgat la carcase, la aluminiu, trebuia să polizeze. Dimineaţa, când te duceai, erau negri de praf! Erau aventuri frumoase şi la Braşov.”, ne povestea Ion Moţoc despre aceste deplasări, care se făceau în scopul unui schimb de experienţă, dar şi din cauza lipsei de oameni la fabrica braşoveană. „Nu eram mulţi… fiind mai tineri, hai să mergem şi la Braşov!”, ne-a spus el cum s-au mobilizat înaintea plecării la „vecini”.
După ce că nu i-au plătit şoferului de ocazie drumul, i-au mâncat şi brânza
Alt episod spumos s-a consumat în perioada în care se realizau SR-urile. „Noi am început aici cu SR-urile, motoare de camioane.”, a debutat povestirea acestuia despre o reclamaţie venită de la Braşov, unde muscelenilor li s-a respins un lot de motoare. Ion Moţoc a mers acolo cu vărul Mihăilă şi cu un angajat de la Control, Răcaru. Când au ajuns la Braşov, motoarele erau puse pe jos, pe sub porţi. „Era şi apă, de nu puteai să stai. Cred că erau 200-300 de motoare, prăfuite… am făcut noi, în prima zi, la vreo cinci-şase… nu puteam, că n-aveam loc. Celui care era la recepţie îi cam plăcea „zeama”.” Atunci, muscelenii i-au propus următorul târg: o sticlă-două de coniac contra ştampilei care atesta că lucrarea este în regulă. „El: „Gata, dar ştiţi ceva?! Mi le ştergeţi de praf.” Am luat nişte cârpe şi le-am şters, ca să se vadă că am pus mâinile pe ele. I-am dat două sticle de coniac. Era „Ovidiu” la putere. Am stat o săptămână ca boierii pe banii fabricii. Mare lucru nu le făceam. Picaseră câteva şi gata! Dacă, dintr-o sută de bucăţi, unul este defect, nu poţi să le respingi pe toate! Am stat şi noi liniştiţi, dar treaba este că am rămas fără bani. N-am avut cu ce să ne întoarcem la Câmpulung şi am venit la ocazie. La ocazie ne-am urcat într-o dubă, în care mirosea rău a brânză telemea. Eram trei inşi. Am zis: “Fiţi atenţi! Staţi unul aşa, altul aşa şi ţineţi-l pe ăla de vorbă.” Eu am băgat mâna în hârdău, am scos nişte telemea şi am început să mănânc. Apoi mă duceam eu în faţă şi venea altul în spate şi mânca el.” Ajunşi pe Mateiaş, cei trei se gândeau cum să-i plătească şoferului. Îi mâncaseră şi brânza pe deasupra. „Am oprit la Drumul Uzinei, lângă pod, am coborât prin spatele maşinii, iar omul, la volan, aştepta să-i dăm banii. Şi noi am mers prin spatele maşinii, până la aproape o sută de metri. Dacă a văzut că nu ne mai ducem la el, s-a dat şi el jos. Când a dat ochii cu noi, i-am spus: „N-avem bani.” „Să fiţi sănătoşi!”, le-a urat şoferul, care n-a făcut nicio afacere cu pasagerii luaţi la ocazie.
Trimis cu „şcolăriţele” până la Iaşi şi Suceava
Una peste alta, a fost bine la uzină, aproape din toate punctele de vedere. Lumea mai şi înjura, dar avea siguranţa unui venit lunar. „Am avut salariul bun, pentru că lucram în acord. Am terminat şcoala cu a III-a (n.r. categoria) şi a VII-a era maximum. Maistrul ne spunea: „Daţi şi voi de categorii!” Ce să facem cu ea, căci nu ne trebuia, dacă eram la motoare, cu câte făceam mai multe, cu atât câştigam mai bine. „O să vină timpul când o să îmbătrâniţi şi rămâneţi cu categorie mică.”, ne zicea maistrul. Aşa, încet-încet, am luat-o pe a VII-a şi am scăpat.”, a continuat acesta.
Nu mai ştie de câte ori a însoţit „şcolăriţele” la Suceava sau la Iaşi! „Am făcut o grămadă de „şcolăriţe” pentru elevi şi ne duceam mereu prin ţară, schimbam chiulasele, pe marginea şanţului. Am fost împreună cu Nae Olteanu, care acum este şofer pe maxi-taxi. El era la Control, la Probe. Eu, ca mecanic, mergeam împreună cu el. Sau cu Geao Simionescu.” A avut o singură reclamaţie de la Iaşi, unde a dus o maşină de şcoală, căreia i s-a rupt ambreiajul. „Am muncit la ea şi am făcut-o. Când s-o probez, n-am făcut decât o pedală şi s-a rupt. Aceeaşi poveste ca înainte. Dacă ştiam că se întâmplă acelaşi lucru, o lăsam aşa. Ne-am dus la director şi i-am spus că n-avem ce să-i facem, fiindcă s-a rupt din nou. Am venit la Câmpulung, le-am spus celor de aici, care n-au mai zis nimic. S-au dus alţii, care au spus că noi n-am făcut nimic. Aici a fost deranjul, că noi am muncit o zi întreagă la ea şi ştiau bine că era un inel prea dur, care se rupea la jumătate. Maşina a fost bună, singura problemă… tăblăria, cu prea multe colţuri. La Colibaşi, cum au venit francezii, au schimbat-o. Noi am mers cu ea tot aşa şi am pierdut cu motorul, cu L27, cu TDX-ul, la care eu am lucrat până în 2006. Directorul Sergiu Marcu a făcut un bine pentru Secţia Motor, că am mers numai cu TDX-ul – a spus ca să aibă o secţie de lucru – dar, poate, pentru asta, s-au băgat bani grei.”
La Motor a lucrat până în 2005, după care, împreună cu Adorian Grecu, a fost dat la Garaj. Cât timp a lucrat şi pe pista de încercări, echipa ajunsese, la un moment dat, la 14 oameni, implicaţi în acţiunea de remediere a motoarelor. Încet, încet, oamenii au început să plece, nemairămânând decât cei doi. „Când pleca câte unul din cei 14, ne bucuram, gândindu-ne că ne cresc salariile! Dar, deşi scădeam numeric, parcă luam mai puţini bani, în schimb, munceam mai mult. Am vrut să ne mutăm la Garaj şi ne-am şi mutat. Acolo reparam maşinile care făceau ţara pentru piese. Am plecat odată la Bucureşti cu nişte maşini şi pe Drumul Uzinei s-a blocat pompa de injecţie la o Andoria. Un domn şef de secţie m-a pus să schimb pompa. Eu, prost, am schimbat-o repede şi i-am prins din urmă până la Bucureşti. De atunci, a vorbit cu şeful de secţie Manole şi i-a spus: „Pe ăştia doi nu-i mai lăsăm la Motor, îi aducem la Montaj General.” Am lucrat aproape un an la Montaj General. Lucrasem pentru ei aproape 15 ani, numai că, după ce ne-au transferat, eram angajaţii lor. Şi nu mă acomodam, parcă îmi stătea hârtia aceea în cap! După aceea, am plecat definitiv.”
Un călugăr a forţat barajul şi a intrat în lume
În discuţia pe care am avut-o recent cu Ion Moţoc, acesta şi-a amintit despre grevele care au precedat sfârşitul societăţii ARO. „Bune” au fost! „Bune” rău!”, spunea acesta cu ironie la adresa acţiunilor colective la care au participat sute de angajaţi ai uzinei, pe care disperarea de a-şi primii bani, deşi de muncă nu mai aveau, i-a scos în stradă. Cei care n-au avut legătură cu fabrica şi n-au avut nici drum spre Braşov, acum şapte-opt ani, când intersecţia de la Gardă era blocată de protestatari, au dat uitării ştirile citite în ziar sau vizionate la televizor, despre greviştii de la ARO. Cu mişcările de stradă şi pronunţarea falimentului, în 2006, s-a încheiat, oficial, existenţa întreprinderii readuse la viaţă în 1944 de grupul venit de la I.A.R. Braşov. În istorisirea lui Ion Moţoc am găsit amănunte uitate, din cauza succesiunii evenimentelor din timpul lichidării societăţii. „Noi nu ceream să închidă uzina. Mai erau şi unii cu astfel de idei. Îmi aduc aminte că am plecat de la poartă câteva sute… şi erau nişte femei, care se bucurau că ajung acasă devreme, ca să spele rufe! I-am spus uneia dintre ele: „O să speli rufe de-or să-ţi sară ochii! Hai la Gardă!” Dacă nu era paza de la Piteşti, ne călcau maşinile! Singurul care a forţat barajul de oameni a fost un călugăr. A călcat doi inşi pe picioare. Au mai trecut dintre cei cu copii… alţii s-au făcut că le este rău în maşină… dar unui călugăr, care ne-a zis că se grăbeşte, n-am vrut să-i dăm drumul şi, atunci, a intrat în lume!”, sunt detalii din timpul grevelor, readuse în actualitate.
Când a plecat de la uzină, mai avea de încasat 50 de milioane de lei vechi, restanţa salarială. Rezultatul grevelor a constat într-o ordonanţă de urgenţă, prin care interlocutorul nostru s-a ales, la plecare, cu 250 de milioane de lei vechi. „Au fost buni, că i-am luat pe toţi. Dar noi voiam să lucrăm. În 2006… am venit acasă, parcă şi acum mă văd… cu două genţi. Nu-mi venea să cred că plec acasă din uzină. Acolo am crescut.”, mărturisea Ion Moţoc. După o jumătate de an lucrată la o societate comercială, în 2007, a fost angajat ca şofer pe microbuzul Şcolii Valea Mare Pravăţ.
