În 22 de ani, a acumulat 10 ani şi jumătate lucraţi în străinătate
Dintre toţi specialiştii Uzinei detaşaţi în străinătate, Gică Ozoiu a fost, probabil, tehnicianul care a colindat cele mai multe ţări în interes de serviciu, din Europa, până în Africa, şi din Orientul Mijlociu şi Asia, până în America de Nord. O trecere în revistă a statelor lumii în care a lucrat, uneori, în condiţii foarte grele, şi în care a trăit momente politice rămase în istorie, se prezintă astfel: Tanzania, Zambia, timp în care a fost şi la probe în Zimbabwe sau Rodezia de Sud, cum se numea în acele vremuri, Bulgaria, Canada, China, Dubai, unul din cele şapte state componente ale Emiratelor Arabe Unite, Malta, Angola, Egipt, Nigeria. Asta fără a pune la socoteală escalele făcute în timpul călătoriilor dintr-o parte în alta a Globului şi ţările prin care a trecut până la destinaţie. Pe cartea de muncă de la Auto Dacia are adunate, într-un interval de 22 de ani, între 1980-2002, 126 de luni, adică zece ani şi jumătate lucraţi în străinătate.
A aflat despre moartea lui Gheorghiu Dej pe când căra mobilierul la Liceul 2
Gică Ozoiu, de fel din Dragoslavele, s-a născut pe 5 iunie 1949. După Şcoala Primară, urmată în comuna natală, şi-a continuat pregătirea la Câmpulung, la Liceul Nr.2, finalizându-şi studiile, însă, la „Dinicu Golescu”, unde a obţinut diploma de Bacalaureat. Liceul nr.2 avea profil sportiv. Dintre colegii săi rămaşi în oraş, mai cunoscuţi câmpulungenilor, prin prisma funcţiilor ocupate, i-a amintit pe Nicu Răcăşanu şi Ion Borcănescu, mai mari decât el cu un an. Ei au făcut parte din prima promoţie, 1962-1966. Liceul Nr.2 a funcţionat în imobilul Liceului Teoretic „Dan Barbilian”, dar, înainte, cursurile se desfăşurau în localul actualei Şcoli Generale nr.3. Gică Ozoiu a fost membru al ultimei promoţii a Şcolii Elementare cu şapte clase, apoi, mai târziu, al ultimei promoţii cu unsprezece clase, la liceu. Până să se introducă Bacalaureatul, se susţinea „examenul de maturitate”. Timp de un an, în clasa a VIII-a (1963-1964), a învăţat în clădirea Liceului Pedagogic, în incinta căruia o aripă fusese pusă la dispoziţia Liceului nr.2. „Atunci, se înfiinţase, dar nu avea local – era în construcţie – şi, în martie 1965, când a murit Gheorghe Gheorghiu Dej, ne mutam de acolo. Ţin minte că am aflat vestea morţii lui Gheorghiu Dej pe drum. Ne luăseseră pe toţi copiii, cu bănci, cu table, pe care le căram de la „Carol I” şi veneam prin spate, pe la Autogară. Nu erau case… câte una, pe ici, pe colo.” Traseul de la Pedagogic trecea prin „Flămânda” şi continua prin cartierul lipsit de blocuri. Pe locul Liceului „Dan Barbilian” exista un părculeţ, pe care îl străbăteau copiii în drum spre noua şcoală. Elevii, grupaţi câte doi, duceau băncile şi restul mobilierului, reuşind să se mute de la Pedagogic în 1965.
A absolvit cursurile liceale în 1967 şi, din păcate, n-a luat examenul de maturitate. Întorcându-se cu 45 de ani în urmă, Gică Ozoiu ne povestea că a rămas corigent la Limba germană, pe care şi acum o vorbeşte fluent. De altfel, cunoaşte, vorba lui, „toate limbile de pe planeta aceasta”, la cât de mult a umblat prin lumea întreagă. Revenind la materia care i-a dat de furcă, avea media 4 pe trimestrul I, media 5, pe al doilea, iar, pe al treilea, o notă de 4. La teză avea nevoie de cel puţin 5. Profesoara Manolescu l-a prins copiind, l-a „căpăcit” cu un trei şi, astfel, având o corigenţă, a ratat „maturitatea”. Toată vara a învăţat germana, reuşind să treacă materia.
În 1967 s-au înfiinţat Şcolile Postliceale, care îi primeau pe tineri şi fără diplomă de maturitate, şi Şcolile de Subingineri, unde exista, însă, această condiţie. Astfel, Gică Ozoiu nu s-a putut înscrie la Subingineri şi a optat pentru Şcoala Postliceală de Mecanici Auto, care funcţiona pe actualul amplasament al Unităţii Vânători de Munte. „Era şcoală de şoferi mare, la care erau repartizaţi din toată ţara. Pentru cei care aveau liceul, s-au înfiinţat două clase: clasa I, de şoferi mecanici auto şi clasa a II-a, de şoferi electricieni auto.”, ne povestea Gică Ozoiu, intrat printre primii la clasa de mecanici auto.
A doua promoţie a Şcolii Tehnice de Proiectanţi Auto
După un an, în 1968, a absolvit Postliceala Auto. În luna octombrie a acelui an, a plecat militar, la Bucureşti, la Autobaza MFA, 2210, cea mai mare unitate de transport a armatei. La încorporare, erau atent selecţionaţi numai şoferi bine pregătiţi, dezgheţaţi şi absolvenţi ai unei şcoli de nivel liceal. Din cei 540 de militari în termen, numai doi aveau liceul, musceleanul nostru şi un tânăr din Bolintin. În prima fază, a fost recrutat pentru postul de şofer al comandantului unităţii, după care a ajuns şofer la Clubul Steaua. După liberarea produsă pe 12 martie 1970, s-a angajat la Uzină, unde, în primii doi ani, a lucrat la Montaj General, ca lăcătuş mecanic. Întreprinderea începuse să se dezvolte şi avea nevoie de personal calificat.
În 1972, întrucât se înfiinţase Şcoala Tehnică de Proiectanţi Auto, s-a înscris la această instituţie postliceală, ale cărei cursuri de zi se ţineau în localul Liceului de Fete (Industrialul de Jos). Acolo şi-a cunoscut soţia, în prima zi de şcoală, iar în ultima zi, după doi ani, s-au căsătorit. Iniţial, au fost 27 de locuri, număr care a crescut la 35. Cei mai mulţi dintre cursanţi terminaseră Liceul „Dinicu Golescu” în 1972 şi, nefiind admişi la facultate, s-au orientat către studiile postliceale. Printre elevii Şcolii Tehnice de Proiectanţi Auto, erau câţiva şi dintre cei care lucrau la Uzină. Vasile Baciu, fostul securist al fabricii, Costică Florea, Viorica Tolbaş, Cati Tarapan s-au numărat printre colegii de la ARO, pe care Gică Ozoiu i-a avut la Postliceală. „Şapte-opt inşi aveam serviciu, restul nu. Necazul cel mare era că începeam orele la trei fix, iar noi, la Uzină, aveam program de la şapte până la trei, schimbul I, şi nu puteam să ajungem.” Din acest motiv, angajaţii întreprinderii nu prea veneau la prima oră. Dar, cum cei mai mulţi dintre profesori erau ingineri din Uzină şi soseau şi ei mai târziu, se puneau de comun acord în privinţa primului curs.
În această manieră anevoioasă a trecut primul trimestru, după care situaţia s-a rezolvat prin mutarea interlocutorului nostru de la Montaj, la Sculărie, ca pregătitor. „La Sculărie am găsit un şef de secţie extraordinar, inginerul Ivănescu. M-a înţeles şi mi-a făcut program de la şase la două. După ce ieşeam de la serviciu, mă duceam repede, pe jos, la şcoală. Anul II a fost uşor, fiindcă s-a înfiinţat Liceul Industrial (de sus). Doar treceam gârla de la Uzină, pe fugă, şi ajungeam repede.”, a adăugat acesta. A absolvit şi cea de-a doua postliceală, în 1974, şi a continuat să lucreze la Sculărie, pe post de pregătitor, câteva luni, fiind şi tehnolog.
În ciuda presiunii lui Naghi, n-a intrat în proiectare
În luna septembrie a anului 1974, s-a mutat la Serviciul CTC al Uzinei. Cum, în acea perioadă, începuse încadrarea personalului necesar funcţionării Fabricii de Matriţe Auto, toţi care absolviseră Şcoala Tehnică, inclusiv cei din promoţia anterioară (căci a mai fost o promoţie care a precedat-o pe cea din care a făcut parte Gică Ozoiu) erau introduşi în proiectare. „De ce să mă duc eu la proiectare?! Eram înnebunit după mecanică şi şoferie. Nu m-am dus o lună, nu m-am dus două… şi m-a chemat Naghi la el. A venit Găiduţ (prieten bun cu socrul lui Gică Ozoiu, care a ajuns să se împrietenească şi el cu secretarul directorului) şi m-a dus la Naghi.”, a continuat relatarea sa. Dând cu ochii de tânărul care nu voia şi pace să intre în proiectare, directorul a „explodat”, reproşându-i că Uzina a investit în pregătirea angajaţilor şi ordonându-i să treacă imediat în domeniul pentru care avea nevoie de personal. „Nu trec, tovarăşul director! Decât un proiectant prost, mai bine un şofer bun!”, i-a răspuns tânărul. Naghi aproape că şi-a ieşit din minţi auzindu-l şi a lansat o „ploaie” de înjurături asupra acestuia. „Poate, ne mai întâlnim vreodată pe undeva!”, i-a spus, la final, aproape ameninţător, Naghi.
La CTC, Gică Ozoiu fusese pus şoferul directorului acestui serviciu. Când s-a mutat aici, CTC-ul era condus de inginerul Manole Manole, un om foarte cumsecade, astfel ni l-a descris naratorul nostru. „Dar puţin timp a fost Manole, fiindcă a fost trecut într-o altă funcţie şi după el a venit Costache Dorobanţu.”, ne mai spunea el. Astfel, a rămas şofer la directorul Dorobanţu. La vreo trei-patru săptămâni după discuţia cu Victor Naghi, s-a întâmplat ca directorul să aibă nevoie de cineva care să conducă maşina, asta pentru că şoferul lui, Virgil Tarbă, intrase la Şcoala de Maiştri. Gică Ozoiu a primit un telefon de la biroul şefului său, Costache Dorobanţu, prin care i se cerea să se prezinte repede la Poarta 1, ca să-l ducă pe director în oraş. „Când mă vede Naghi la maşină, mă întreabă: „Nu eşti, mă, „loaza” aia cu proiectarea?!” „Eu sunt, tovarăşul director!”, a venit răspunsul tânărului. „Vezi, poate mă bagi în capul podului, că ai necaz pe mine!”, mi-a zis el. „N-am, tovarăşul director.” L-am dus în oraş şi, de atunci, am rămas prieteni pe viaţă.”
Lucrând la CTC, a luat categorii profesionale, iar, ca realizare în plan personal, i s-au născut copiii, fiica, în mai 1975, iar fiul, în noiembrie 1978. A reuşit să obţină şi un apartament în blocul situat peste drum de BIG&Small, primul din oraşul Câmpulung cumpărat de cel căruia i-a fost repartizat, achiziţionat în sistem de rate.
A fost şoferul lui Eugen Bratu, reprezentantul Ministerului la fabrică
Ca şofer la CTC, era în permanenţă în contact cu şefi importanţi ai fabricii, pe care îi ducea oriunde era nevoie. Din această postură, pentru Gică Ozoiu s-a ivit o oportunitate neaşteptată, ajungând şoferul lui Eugen Bratu, reprezentantul Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini la întreprinderea de la Câmpulung. Între cei doi s-a legat o prietenie, în baza căreia s-a produs şi promovarea profesională a povestitorului nostru. „În 1978, Ceauşescu a dat ordin ca toţi specialiştii din Ministerul Construcţiilor de Maşini să răspundă de câte o întreprindere mare din ţară. La Câmpulung a venit directorul general adjunct de la Direcţia Tehnică, Eugen Bratu. Dimineaţa, la ora 7.00, trebuia să fiu la dânsul, la Bucureşti – stătea pe strada Paleologu, lângă Piaţa Rosetti – îl aduceam la Câmpulung şi, seara, îl duceam înapoi.”
Securistul Uzinei era Fulgeanu, care a pierit în timpul unui incident la fabrică. După ce s-a spart un recipient cu acid sulfuric, a intrat în incinta învăluită de fum, crezând că s-a iscat un incendiu. Plecările în străinătate erau aprobate de Securitate, care decidea dacă un angajat de la ARO merge sau nu în afară. În baza avizului Securităţii, celui propus i se făcea paşaportul, odată îndeplinite cele trei condiţii: să fii membru de partid, să fii căsătorit şi să ai permis de conducere. Locotenentul major Fulgeanu i-a ţinut dosarul lui Gică Ozoiu mai bine de un an. Acesta venea mereu la el, ca să se intereseze de soarta dosarului, iar Fulgeanu îl amâna de fiecare dată: „Lasă, că mai ai timp, eşti tânăr…” Asta pentru că, întotdeauna, erau alţii înaintea lui. Odată cu moartea lui Fulgeanu, în urmă cu 35 de ani, s-a „deblocat” şi dosarul lui Gică Ozoiu. Locul de securist al Uzinei i-a revenit lui Vasile Baciu, cu care interlocutorul nostru fusese coleg, timp de doi ani, la Şcoala Tehnică de Proiectanţi Auto.
„La sfârşitul lui ’79, am început să asimilăm ARO cu motor diesel de Braşov. Timp de o lună, ne-au trimis la Braşov, la şcolarizare. Primul de la Uzină, care a fost la şcolarizare, la Tractorul, pentru diesel, am fost eu. A mai fost Ion Iarca, reprezentantul Autobuzul (care făcea TV-uri cu motor diesel), dar era tot salariatul Uzinei. Eu, Iarca şi Buduluca, de pe la Motor. Alţii au fost trimişi la Sinaia, la pompe de injecţii. Am venit de acolo „tobă” de diesel. Cei de la Braşov erau foarte serioşi, deja aveau tradiţie în plecările în străinătate. Ne-au dat un inginer foarte bun, care ne-a explicat tot, am făcut şi practică, şi teorie.”, şi-a amintit acesta.
Zambia, prima dragoste
Astfel, în primele zile ale lui ianuarie 1980, a fost nominalizat să facă parte din echipa care urma să meargă în Zambia, ţară căreia fabrica i-a livrat peste 800 de maşini. “La Câmpulung, au venit la şcolarizare, pentru câte o lună, în două serii, o echipă de zambieni, de la Armată şi Poliţie, şi una de la Ministerul Muncii şi al Aprovizionării. Am făcut şcolarizarea cu ei şi, în martie 1980, am plecat în Zambia.” Pe 12 martie 1980, maşinile au luat calea Tanzaniei cu vaporul. Aici, tehnicienii au stat aproape trei luni, până când le-au pregătit de vânzare, după care au pornit, pe roţi, spre Zambia. „Prima dragoste a mea, Zambia a fost, fiind prima plecare.”, mărturisea Gică Ozoiu, care, cu atât mai mult cu cât era şi foarte tânăr, reuşise să scape din „strânsoarea” comunistă.