Cea mai dureroasă acţiune împotriva uzinei de la care au mâncat o pâine, şi ei, şi părinţii, poate, şi bunicii lor: procesele intentate de disponibilizaţi, care au cerut falimentul lui ARO, nu al lui Perez, cum mint astăzi
ARO a intrat oficial în faliment pe 15 iunie 2006, o dată imposibil de uitat, pe care, într-un viitor îndepărtat, de care noi nu vom avea parte, istoria o va însoţi de amănunte necunoscute astăzi de cei mulţi. Amănunte legate de cei care au stat în spatele acţiunilor care au făcut din ARO un nume pe un dosar a cărui judecată continuă la Tribunalul Timiş. Cei care au concertat falimentul lui ARO, deznodământul la care urma să se ajungă, după mai bine de un deceniu de organizare a sfârşitului unei societăţi care trebuia să dispară, au rămas, fireşte, „nedeconspiraţi”, după misiunea îndeplinită cu succes. Nimic n-a fost întâmplător la ARO, începând cu manevrele de la nivel înalt, de la guvernanţi, de dreapta ori de stânga, care n-au mişcat un deget pentru ARO, deşi minţeau cu neobrăzare că ajută uzina şi Muscelul, până la directorii-marionetă, prin intermediul cărora scopul a fost atins. În urmă cu zece ani, a devenit oficială cazna colectivă de a îngropa ARO, de la „vlădică” la „opinca” instigată de cei însărcinaţi s-o termine. Degeaba se apără cu scuze patetice cei care au semnat cererea de deschidere a falimentului la ARO, cum că, vezi Doamne, ei n-au vrut decât salariile cuvenite – pentru nemuncă! – şi nu închiderea fabricii. Cum altfel îşi puteau primi banii din urmă dacă nu prin vânzarea patrimoniului clădit de-a lungul a cinci decenii?! „Nevinovaţii” pricopsiţi din falimentul uzinei strigă acum că vor reconstruirea ei. Poftiţi de-o reconstruiţi, de vreme ce şi cu ajutorul semnatarilor osândei la moarte a lui ARO, din rândul muncitorimii, s-a ajuns la demolarea impresionantei platforme industriale, transformată într-un loc al morţii, blestemat prin lăcomia miilor de corbi care i-au ciugulit leşul, să rămână „pământ însemnat” pe veci.
Strategie neruşinată de campanie. Cică s-a cerut falimentul lui Perez, nu al lui ARO!
În acest episod vom începe prezentarea acţiunilor în instanţă care au precedat falimentul deschis oficial pe 15 iunie 2006, după cum am precizat la început. Însă tentativele de aruncare a lui ARO în prăpastia „reorganizării judiciare”, cu consecinţa lichidării – fiind la mintea cocoşului că era imposibilă redresarea ei – au început cu doi ani înainte. Astfel de secvenţe, având ca protagonişti creditori ai societăţii pe copcă, i-au inspirat şi pe salariaţii uzinei, împărţiţi în două-trei tabere, în funcţie de reprezentant. Angajaţii n-au avut niciun tremur ori mustrare de conştiinţă în a-şi pune numele pe cererea de chemare în judecată a ARO SA, de la care au mâncat o pâine, ei, părinţii, poate, şi bunicii.
ARO a intrat în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului în baza Legii 64/1995, în vigoare la acea dată, ca urmare a iniţiativei foştilor salariaţi, precedate de gesturi similare ale unor persoane juridice. Însă dorinţa angajaţilor de a li se plăti salariile din urmă, prin închiderea fabricii, a fost hotărâtoare. Dacă auziţi în târg – şi veţi auzi, întrucât este campanie electorală şi ARO va fi scos de la “naftalină”, culmea, de unii dintre cei care au stat în spatele tragicului sfârşit – că muncitorimea a cerut falimentul patronului american, vă spunem că este o minciună grosolană! N-a existat nicio acţiune pe rolul vreunei instanţe împotriva proprietarei Crosslander, căreia să i se ceară reorganizarea judiciară. Nu. Subiectul unor astfel de solicitări periculoase adresate tribunalului, prin care uzinei i s-a dat lovitura finală, a fost societatea ARO Câmpulung. Nu Perez, nu Crosslander.
ARO în reorganizare judiciară şi faliment, cerută de Subansamble Auto SA, din Sfântu Gheorghe
Începutul sfârşitului s-a produs odată cu o cerere din 13 aprilie 2004, formulată de o firmă din Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, prin care solicita instanţei ca ARO SA să intre în procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Creditorul respectiv, SC Subansamble Auto SA, îşi argumenta demersul prin faptul că se afla în posesia unei sentinţe civile din 30 septembrie 2003, prin care societatea musceleană fusese obligată la plata a 429.959.149 lei (lei vechi, la valoarea de acum 13 ani), plus 26.086.206 lei, dobânzi, 14.382.535 lei, suma actualizată potrivit inflaţiei. Valorilor enumerate li se adăugau cheltuielile de judecată, în sumă de 343.000 lei.
Două săptămâni mai târziu de la introducerea cererii de către creditorul din Sfântu Gheorghe, cei de la ARO au ripostat cu o contestaţie, susţinând că nu se află în stare de încetare a plăţilor. Prin urmare, nu s-ar fi justificat acţiunea Subansamble Auto SA, s-a apărat, pe 30 aprilie 2004, debitoarea, care a plătit, de la sfârşitul lunii mai, până la începutul lui noiembrie 2004, mare parte din obligaţia principală, 425.000.000 lei.
ARO în reorganizare judiciară şi faliment, cerută de Menatwork Est Prefabricate, din Bucureşti
Tot în 2004, o lună şi jumătate mai târziu, ARO avea din nou emoţii. O companie din Bucureşti, Menatwork Est Prefabricate, declanşează, pe 28 mai 2004, un proces având ca obiect deschiderea procedurii de reorganizare judiciară şi faliment la ARO. Motivul: mărfurile ridicate din depozitul firmei din Capitală de către societatea din Câmpulung nu i-ar fi fost achitate. Datoria către furnizor se cifra la 243.805.499 lei.
Din nou ARO a contestat pretenţiile creditoarei, recunoscând doar 183.260.086 lei din totalul invocat de Menatwork Est Prefabricate. Pe 14 iunie 2004, când s-a apărat, printr-o contestaţie, de noua acţiune declanşată împotriva sa, conducerea societăţii a negat starea de insolvenţă. Ca drept dovadă, a achitat, în toamna lui 2004, o parte din bani. 103.260.086 lei, mai precis.
ARO în reorganizare judiciară şi faliment, cerută de Ritz Guard, din Piteşti
Artileria cererilor având ca obiect „azvârlirea” lui ARO în reorganizare judiciară şi faliment (faliment, reorganizarea fiind exclusă la ce datorii avea uzina) continuă pe 31 august 2004. Autoarea celei de-a treia acţiuni din 2004, Ritz Guard, din Piteşti, a susţinut că a fost forţată să procedeze astfel de creanţa în valoare de 3.736.998.920 lei. Temeiul acestei creanţe îl constituia un contract de prestări servicii din 5 decembrie 2003.
La fel ca la precedentele litigii, ARO s-a apărat cum că suma datorată ar fi mai mică decât cea care a determinat deschiderea procesului. S-a formulat contestaţie pe 30 septembrie 2004, urmarea diferendului dintre ARO şi Ritz Guard reprezentând-o un act de date în plată, încheiat pe 21 decembrie 2004. Constructorul de autoturisme preda, în contul datoriei către firma din Piteşti, „definitiv şi irevocabil, în deplină proprietate şi posesie”, un teren intravilan cu suprafaţa de 2.285,90 metri pătraţi, în strada Traian, pe care se aflau construcţii cu o suprafaţă totală de 921,50 metri pătraţi. Este vorba despre cantina uzinei (suprafaţă construită la sol de 697,60 metri pătraţi), camera ventilator, cabina de intrare, intrarea cantinei, beciurile ridicate pe terenul cu pricina.
Altfel spus, Ritz Guard a devenit, la sfârşitul anului 2004, prin act autentificat la notar, proprietara Cantinei SC ARO SA. În această manieră, era achitată orice datorie faţă de societatea din Piteşti, atât a SC ARO SA, cât şi a Centrului General de Comercializare ARO SA, la care ARO era acţionar majoritar.
Patrimoniul care s-a transferat de la ARO la firma de pază piteşteană avea o valoare de înregistrare în evidenţa contabilă a imobilizărilor corporale de 779.660.047 lei (valoarea rămasă: 515.969.198 lei). Cantina uzinei nu fusese evaluată înainte de schimbarea proprietarului.
ARO în reorganizare judiciară şi faliment, la cererea a 61 de foşti angajaţi apăraţi de Filip Popescu
Cele mai dureroase acţiuni, oricât de tare s-ar încerca uitarea lor – şi nu trebuie ascuns şi uitat că foştii salariaţi au fost implicaţi în falimentul uzinei (şi oficial, şi neoficial, prin greve, furturi, sabotaje, după modelul insuflat de conduceri) – rămân cele ale lucrătorilor. Trădare, disperare, nepăsare faţă de viitorul platformei, care pentru orice chior înceta să mai existe, în condiţiile deschiderii procedurii în instanţă, nu ştim cum să catalogăm atitudinea foştilor salariaţi, care au hotărât soarta colegilor rămaşi “să stingă lumina”. Primii care au cerut falimentul au fost cei plecaţi în 2003 de la ARO. Mai precis, 61 de foşti lucrători, care l-au ales pe avocatul Filip Popescu să-i reprezinte, au solicitat, pe 1 noiembrie 2004, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva SC ARO SA. ARO SA, reţineţi, nu Crosslander, cum încearcă să inducă în eroare astăzi iniţiatorii acelui tragic proces.
Teoretic, erau îndreptăţiţi să ceară acest lucru, având de recuperat de la uzină 2.484.702.840 lei. Banii reprezentau cele 1-5 salarii compensatorii pe care societatea s-a obligat a le plăti celor disponibilizaţi în anul 2003. Cum a trecut anul, iar ARO nu s-a achitat de sarcină, oamenii au luat taurul de coarne, fără să le pese de consecinţe. 15 zile mai târziu de la a patra cerere de faliment, într-o jumătate de an, societatea a contestat, argumentând, ca la precedentele experienţe, că nu se află în încetare de plăţi, că suma este mai mică şi că, prin cererea celor 61, nu este întrunită o condiţie imperativă a Legii 64/1995: cuantumul minim al creanţei, la data introducerii cererii, pentru a putea fi deschisă o asemenea acţiune. Astfel şi-a justificat ARO contestaţia din 16 noiembrie 2004.
ARO în reorganizare judiciară şi faliment, la cererea a 344 de foşti angajaţi apăraţi de Tiberiu Tarnok
La trei zile după primul lot de foşti salariaţi, s-a aliniat la startul falimentului unul şi mai consistent, de 344 de foşti lucrători, care au deschis acţiune împotriva Uzinei ARO pe 4 noiembrie 2004. Au apelat la serviciile apărătorului Tiberiu Tarnok şi au cerut, la fel ca tovarăşii lor, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului împotriva SC ARO SA! Aşadar, nu încape dubiu în privinţa a ceea ce şi-au dorit. ARO să intre în faliment, să fie lichidată, iar din vânzarea bunurilor să-şi încaseze restanţele salariale. În cazul acestora, sumele din urmă se ridicau la 6.869.312.154 lei. Tot despre salarii compensatorii era vorba şi în acest caz. Reacţie similară celor anterioare din partea lui ARO: contestaţie formulată pe 19 noiembrie 2004, iar motivele nu le repetăm, fiind aceleaşi enumerate mai înainte.
Cererile firmelor şi ale foştilor salariaţi au format un singur dosar
Trezindu-se cu un noian de cereri cu acelaşi obiect, judecătorul sindic de la Tribunalul Comercial Argeş – procesul a debutat la instanţa argeşeană, fiind strămutat mai târziu la Tribunalul Timiş, care a şi pronunţat falimentul – a dispus, pe 26 ianuarie 2005, conexarea lor. Atunci, s-a format Dosarul 938/F/2004. În aceeaşi zi, contestaţiile depuse de ARO au fost respinse. Magistratul a admis cererile creditorilor Subansamble Auto SA, din Sfântu Gheorghe, Menatwork Est Prefabricate, din Bucureşti, ale celor 61 de foşti salariaţi apăraţi de Filip Popescu şi ale celor 344 de foşti salariaţi reprezentaţi de Tiberiu Tarnok. Ritz Guard a renunţat la solicitare, ca urmare a primirii activului despre care am relatat.
Pe 26 ianuarie 2005 s-a pronunţat Sentinţa nr.83/F, prin care Tribunalul Comercial Argeş a hotărât deschiderea procedurii reorganizării judiciare împotriva debitoarei SC ARO SA şi a numit ca administrator judiciar Lichidări Info Consult. Vom continua subiectul.