Printre lecturile anului trecut am descoperit un text din Francois de Salignac de la Mothe, rămas în istoria retoricii bisericeşti sub numele său scurt: Fenelon (6 august 1651 – 1 ianuarie 1715). Celebru printre catolici, prieten protestanţilor, Episcopul Fenelon a rămas celebru prin tratatele sale “Despre educaţia fetelor”, “Dialogul morţii” şi “Aventurile lui Telemach”, născând o dispută celebră a timpului cu Bossuet, influentul predicator al Curţii lui Ludovic al XIV-lea, mai ales pentru lucrarea Aforismele Sfinţilor. Textul care mi-a reţinut atenţia face parte din corpusul de epistole, multe dintre ele scrise către tineri şi tinere, sub influenţa gândirii reformatoare a lui Jeanne Guyon. Iată ce scrie eminentul pedagog catolic: „Vreau, de asemenea, să te pun în gardă împotriva oamenilor care par să aibă o viaţă spirituală lăuntrică.
Este uşor să iei o imaginaţie aprinsă drept experienţă spirituală autentică. Urmăreşte-i cu atenţie şi vei vedea că ei sunt încă nepotrivit legaţi de lucruri exterioare, dorinţele tale neînfrânate, lăsate de capul lor, vor duce la obsesii care îşi vor sugruma pacea şi liniştea lăuntrică înaintea lui Dumnezeu. Stai deoparte de oamenii care par a fi într-o stare bună, dar care niciodată nu arată rodul autentic al unei umblări lăuntrice. Vorbirea lor este înşelătoare şi aproape mereu îi vei vedea agitaţi, critici şi plini de propriile gânduri. Aceşti băgăreţi spirituali sunt supăraţi pe orice şi aproape întotdeauna sunt şi supărători!” (Fenelon, „Inima în căutare”, Ed. Lampadarul de Aur, Oradea, 2011, pag. 50).
Dintre marile ispite care te încearcă de fiecare dată când vrei să lucrezi la mântuirea ta în Iisus Hristos, una se descoperă după ce începi să te maturizezi. Râvna băgăcioasă. Aflat mereu în căutare de Dumnezeu, sub presiunea unei afirmări permanente, uiţi că, înainte de a spune ce gândeşti, trebuie să-ţi creşti gândirea sau, mai ales, să-ţi creşti iubirea. Tonalitatea propovăduirii, împănarea cu citate, diluţia frazei până la a pierde din esenţa ei mărturisitoare sunt doar câteva elemente de identificare a zelului fără fond, fără de conţinut mărturisitor. A spune doar cuvinte pentru a umple spaţiul, a încerca să surprinzi prin efuziuni emoţionale nu înseamnă nici pe departe a propovădui şi a emoţiona cu adevărat. Simţi aceasta în sentimentalismul ce-l produci şi care, de cele mai multe ori, ţine până la ieşirea pe treptele locaşului în care te produci ca vorbitor. Îi vezi pe oameni, îi simţi, e un moment dincolo de care cuvintele tale nu-şi ating ţelul lămuritor şi convertitor. E greu, simţi de fiecare dată că e din ce în ce mai greu să o iei aproape de început.
Vine o vreme de la care trebuie să ai înţelepciunea de a descoperi unde nu e bine ce faci şi să începi să munceşti mai mult. Zelul nu este suficient. El poate fi scuză pentru greşeli, dar nu aduce cu sine iertarea pentru ele. Nu există şcoli să te protejeze de mediocritate sau inflamarea glandei mediocrităţii, nu există cultură să te vindece de criticismul refulant. E un efort cu tine, având de partea ta pe Dumnezeu. Un efort continuu, de zi cu zi, de clipă de clipă. E o zbatere cu propria ta devenire duhovnicească. Nu trece cu una, cu două…
Sunt dificile situaţiile în care eşti acuzat de faptul că eşti un „băgăreţ spiritual”. Poţi să eviţi judecata celorlalţi? Nu cred. Contează ce spun ei? Numai în măsura în care judecata lor e făcută cu dragoste, vei spune. Numai în măsura în care te ajută să creşti dragostea din tine, voi spune. Important nici nu mai e ce spunem noi, ci în ce mod Hristos ne vrea ai Lui, chiar judecaţi de cei aflaţi în împreună lucrare cu tine. Prietenul Fenelon scrie: „Aducându-te, pur şi simplu, pe tine însuţi, în tăcere, înaintea lui Dumnezeu va însemna mai mult decât dacă te îngrijorezi sau eşti prea religios. Tăcerea este foarte importantă. Chiar şi atunci când nu poţi găsi o tăcere totală, ai putea să-i laşi pe alţii să preia conducerea în conversaţii. Nu există o cale mai bună de înnăbuşire a puterii naturale a vechii noastre naturi decât reducând-o la tăcere. Păzeşte-ţi limba. Pe măsură ce devii mai conştient de prezenţa lui Dumnezeu înlăuntrul tău, vei vedea cum El poate să-ţi ţină în frâu cuvintele, gândurile şi dorinţele. Această lucrare va avea loc treptat, aşa că fii răbdător cu tine însuţi, precum şi cu ceilalţi. Încearcă să practici tăcerea cât de mult îţi permite politeţea obişnuită. Tăcerea încurajează prezenţa lui Dumnezeu, împiedică vorbele aspre şi te face să fii mai puţin pasibil de a spune ceva ce vei regreta. Tăcerea te ajută, de asemenea, să pui un spaţiu între tine şi lume. Din tăcerea pe care o cultivi vei găsi putere pentru împlinirea nevoilor tale.” Şi tot el atrage atenţia: „Indiferent de cât de mult cultivi tăcerea, tot vor mai exista multe situaţii tulburătoare în care te vei găsi, împotriva voinţei tale. Dumnezeu ştie că doreşti să ai mult timp ca să te rogi, dar El îngăduie, totuşi, să fii înconjurat de lucruri care par că împiedică rugăciunea. Învaţă să iubeşti voia lui Dumnezeu mai mult decât dulceaţa timpului de rugăciune, ales de tine.” (Idem, pag. 54-55). Straşnic îndemnul. Zaheu este un astfel de exemplu. Evanghelia Duminicii a 32-a după Rusalii, care cuprinde convertirea lui, poate fi cuprinsă şi în rândurile de mai sus. Noi, nădejde să avem că fie rugăciunea, fie tăcerea, ne sunt sicomor de preţ. Din el ne vede Dumnezeu, Cel ce străbate lumea cu ochii după noi.