Ne reîntoarcem în firul, ca de poveste, al Evangheliei. Am lăsat de-acum emoţiile Sărbătorilor, dar am stabilit deja împreună, nu L-am lăsat în urmă pe Hristos Domnul. De altfel, o Evanghelie rânduită în 12 februarie, de citit la Sfânta Liturghie, consemnează cuvinte pe care, de foarte multe ori, le uităm: „În vremea aceea, căutau iudeii să prindă pe Iisus, dar El, scăpând din mâinile lor, s-a dus iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde boteza Ioan la început, şi a rămas acolo, şi mulţi veneau la Dânsul, şi ziceau că Ioan nu a făcut nicio minune, dar toate câte a spus despre Acesta au fost adevărate. Şi acolo, mulţi au crezut într-Însul.” (Ioan 10.39-42). La prima vedere e un simplu text, dar pus în contextul liturgic al Bisericii, după prăznuirea Botezului Domnului, este, de fapt, un ecou al mărturiei Înaintemergătorului care confirmă adevărurile rostite de acesta, le pecetluieşte cu adevărul. Toate adevărurile consfinţind dumnezeirea Fiului şi caracterul de Jertfă al Întrupării Sale, „Mielul lui Dumnezeu”, venit să ridice păcatele lumii (Ioan 1.29 parte integrantă a Evangheliei citite în ziua pomenirii Sfântului Ioan Botezătorul, 7 ianuarie). Dumnezeirea Fiului, atât de afectată de îndoiala lumii moderne şi de ereziile cu iz intelectualist ale snobilor guru ai materialismului ori spiritualismului mediocru, este reiterată ca adevăr de mărturia Sfântului Ioan Botezătorul.
Evanghelia Duminicii care stă să vină, consemnată ca fiind a 29-a după Rusalii, cuprinde episodul vindecării leproşilor. Zece. Zece pierduţi de lume, zece morţi pentru toţi ai casei lor, zece agonici schimonosiţi de o boală care te ucidea social şi religios (nu aveai voie să intri în Templu sau sinagogă, fiind socotit spurcat!), zece suflete a căror mântuire nu putea fi gândită, după cum consemnau rigorile Legii Vechiului Testament. Cei zece ies în întâmpinarea Domnului şi, opriţi departe (Luca 17.12), strigă cu glas mare, cerând: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (Luca 17.13). Ei cereau de la Învăţător măcar un cuvânt de îmbărbătare, în general, starea lor nefiind onorată de societate, nici măcar cu o mângâiere în cuvânt. Muribunzilor acestora Hristos Cuvântul le binevesteşte Legea: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!”. Corect, ştiau aceasta. Puteau face asta doar dacă se curăţau. Dar ei iau în serios porunca, acţionează ca şi cum ar fi fost deja vindecaţi de boală şi curăţiţi. Preoţii Templului nu aveau decât să constate vindecarea şi să le dea la mână un act prin care să poată reintra în comuniune, cu familia şi mica lor comunitate, care, obligatoriu, îi exilase la marginea ei, la limita disperantă a morţii izolate. Luca, doctorul care ştia bine tot ce presupuneau gesturile acestea şi greutatea ştergerii unui diagnostic atât de grav precum al leprei, consemnează scurt şi la obiect, ca într-un buletin de analiză, de anamneză şi diagnoză: „Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţit!” (Luca 17.14). Oare nu este credinţa exact aceasta: să crezi că ai şi primit ceea ce ceri şi orice ai primi, fiind din mâna lui Dumnezeu, să ştii că ţi-e mântuitor?
Din zece, nouă merg mai departe ascultând Legea. Aleargă spre Templul de la Ierusalim. Unul nu. Unul dintre ei, samarinean, aduce mulţumire Mântuitorului. De obicei, grăbindu-se să tragă concluzii, predicatorii atrag atenţia asupra lipsei de recunoştinţă a celor nouă. Oare aşa să fie? Oare nu e o recunoştinţă alergarea către împlinirea poruncii, către recunoaşterea autorităţii celui ce te trimite să împlineşti Legea? Întrebarea Mântuitorului, „Oare nu toţi zece s-au vindecat? Ceilalţi nouă unde sunt?” (Luca 17.17), precum şi concluzia Sa, „Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât străinul acesta?” (Luca 17,18) este oarecum un joc de pedagogie retorică. Pentru că samarineanul ştia că nu va fi primit la Templu pentru rediagnosticare. Samarinean fiind, vindecat de lepra trupească, el rămânea lepros pentru iudei, cu pete albe pe suflet dinaintea lor, a legaliştilor.
Hristos Domnul caută aici să ne vindece de lepra ritualismului. În raport cu iudeei şi noi, dacă am fi fost vindecaţi, înainte de Întruparea, Patima şi Învierea Domnului nu am fi avut loc de rediagnosticare a vindecării noastre. Samarineanul aleargă la Hristos într-un gest eternizat acum de alergarea noastră la picioarele Crucii Mântuitorului, în lărgimea de Duh a Bisericii. Dumnezeul cel Viu se face loc de închinare, după cum, tot unei samarinence, concitadină cu fostul lepros, Domnul avea să-i zică: „vor veni vremuri în care nu vă veţi închina nici aici – referindu-se la templul din Samaria, şi nici la templul din Ierusalim, ci în Duh şi adevăr” (Ioan 4.19-24). Samarineanul acesta, des-leprit, este primul care ne arată ce înseamnă aceasta. Să descoperi în miezul închinării tale prezenţa plină de har şi mântuitoare a lui Dumnezeu, El locuind în miezul minunii şi acceptând să locuiască în inima ta, ca un oaspete vindecător. Nu, cei nouă nu greşeau alergând spre Templu, doar că uitaseră să mulţumească celui care locuia cu slava Sa Templul, Care era lângă ei. Recunoşteau porunca Învăţătorului, dar doar samarineanul recunoscuse în Învăţător pe Dumnezeu!
La fel este şi acum. Un Hristos pe post de ţârcovnic al educării şi moralei convine şi este grabnic cuprins în coperţi de manual sau texte de lege. Ce nu convine lumii moderne este să-L lase să lucreze, să-I recunoască vitalitatea în menţinerea în viaţă a lumii. Când Domnul spune samarineanului: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit!” (Luca 17.19), nouă ne spune că, deşi nu suntem legaţi de Templul din Ierusalim, credinţa noastră se poate manifesta cu smerenie şi „glas mare” dinaintea Lui. Hristos nu refuză închinarea în Duh şi adevăr, ca Unul Ce Este Duh şi Adevăr. Dumnezeirea Lui, odată identificată, duce la bucuria închinării. Pierduta bucurie a închinării, pierdută în favoarea unui ritualism snob şi lipsit de profunzime, pierdută în păreri de sine şi împliniri de legalism insipid. Samarineanul s-a întors către Hristos Domnul şi Dumnezeul. N-avea unde merge. Nici noi!
Pr. Constantin Necula, Sibiu