„Uzina aceasta a fost pâine pentru Câmpulung şi împrejurimi. Din multe comune, de până la 25-30 de kilometri, din Dâmboviţa, veneau salariaţii cu maşinile. Vă daţi seama, erau 15 maşini în „convenţie”! Domneşti, Berevoeşti, Malu cu Flori… din toate comunele erau.”, îşi aminteşte Ion Roşianu, la cei aproape 84 de ani ai săi, din care patruzeci s-au consumat în Secţia Sculărie a întreprinderii câmpulungene. În copilărie, şi-a propus să devină muzician, însă destinul a făcut să asculte, de-a lungul celor patru decenii ale tinereţii şi maturităţii sale, „muzica” strungurilor la care s-au pregătit generaţii de tineri. Multora Ion Roşianu le-a fost mentor, sfătuindu-i să-şi continue studiile şi, astfel, din muncitori, au ajuns ingineri. Povestitorul pe care l-am ales pentru acest episod al „Istoriei ARO Câmpulung” a ieşit la pensie pe 1 aprilie 1989. „Mă gândeam că este o păcăleală, dar n-a fost. M-au anunţat că, de 1 aprilie, mi-a venit decizia de pensionare. Vă spun drept că m-am despărţit foarte greu de Uzină.”, ne-a împărtăşit acesta tristeţea cauzată de faptul că a fost nevoit să se rupă de colegi şi fabrică.
La 14 ani, a intrat în Fanfara Armatei
Ion Roşianu este câmpulungean de fel, fiind născut într-o familie din „cartierul” Schei. Casa părintească era peste drum de supermarketul Lidl. De mic copil, Ion Roşianu a fost înzestrat de la Dumnezeu cu talent muzical, numai că în Câmpulung nu avea unde să meargă să se instruiască şi chiar să urmeze o carieră în domeniu, după cum plănuia. „Aici nu erau Şcoli de Muzică şi Artă, iar părinţii mei erau săraci. Maică-mea muncea cu acul, iar taică-meu era de meserie tăbăcar, care nu se prea cauta, de aceea, mergea prin ţară, ca să-şi găsească de lucru. Iar eu ţineam foarte mult să merg la muzică.”, sunt amintirile lui Ion Roşianu despre începuturile în domeniul artistic, în care, de-a lungul celor şapte decenii, care au urmat, nu şi-a pus în valoare talentul precum şi-ar fi dorit. La 14 ani şi vreo 7-8 luni, pe când credea că va ajunge în viaţă un muzician complet, adolescentul s-a orientat către Armată. „Visul meu s-a spulberat, pe 23 august 1944, odată cu producerea unor transformări importante. Toate s-au schimbat, n-a mai fost ca înainte, să intri în fanfară şi să înveţi muzică acolo.”, ne spunea povestitorul nostru, referindu-se la această şansă acordată copiilor săraci, dar înzestraţi cu talent.
Până pe 23 august 1944, s-a pregătit în cadrul Armatei şi, după cum mărturisea, s-a descurcat foarte bine, timp de peste doi ani. Ion Roşianu a cântat la trompetă, după care a studiat şi acordeonul. „Nu am învăţat muzică lăutărească, ci muzică pe note, ca la Conservator. Aceleaşi programe, care erau la Conservator, erau şi la fanfară. Nu te făceau la fanfara militară un muzicant de mâna a doua. Cu toate schimbările, care au dat peste cap întreaga organizare a ţării, nu s-au mai ţinut examenele, ca să ies subofiţer, şi a trebuit să găsesc o cale ca să mă calific. Am făcut Şcoala Militară de Subofiţeri, un an, la Sibiu, dar nu mi-a mers, pentru că m-am îmbolnăvit. A fost prea dur programul şi n-am rezistat, cu toate că eram obişnuit. După aceea, am rămas la o fabrică textilă, în Cisnădie. Am făcut armata lângă Sibiu şi cunoşteam oraşul. M-am angajat, că, dacă ştiam muzică, ei aveau acolo fanfară. M-am angajat şi la fanfară, şi la fabrica de textile. Erau foarte multe fabrici, deşi era un oraş micuţ, era foarte bine dezvoltat industrial.”, a continuat povestea vieţii lui Ion Roşianu.
A rămas la Cisnădie până în anul 1950, când a aflat că, la Câmpulung, s-a pus pe roate o întreprindere formată de un grup de meseriaşi veniţi de la Braşov. Fratele lui, care era angajat, de un an, ca strungar, i-a propus să se întoarcă acasă, fiindcă meseria este frumoasă. Astfel l-a convins să se angajeze la Întreprinderea Metalurgică de Stat. „M-am hotărât, mai ales că meseria de textilist mi se părea că nu este pentru bărbaţi, ci pentru femei. Aveam post bun, eram şef de echipă la secţia de ţevi, dar nu mergea pentru mine, nu mi-a convenit. Atunci, am venit acasă şi m-am angajat la Uzină. Pe atunci, se făcea Şcoală de Meserii, la care imediat m-am înscris şi am urmat cursurile pentru strungari. Mi-a plăcut foarte mult.”, mărturisea Ion Roşianu, care a făcut calificarea la locul de muncă. La începuturile sale, întreprinderea avea nevoie de muncitori, prin urmare, desfăşura astfel de cursuri de scurtă durată, pentru calificarea lor „pe bandă”.
“Dacă ştiai desen tehnic, erai cel mai bun meseriaş!”
Ion Roşianu a avut noroc cu carul – ajutat, bineînţeles, şi de ambiţia personală – cu meseriaşii veniţi de la Braşov, de la care a prins mersul lucrurilor. „Pe noi, cei care abia atunci prindeam meserie, nu ne băgau în seamă, că le era teamă că le luam locul. Nu ne arătau prea multe, invocând că abia aveau timp pentru ei, să-şi îndeplinească planul. Aşadar, n-aveau timp de noi. Când trebuia să ascută un cuţit, pe noi ne puneau să curăţăm maşina.”, şi-a amintit interlocutorul nostru cum era la început, când a „furat” meseria de la meşterii pricepuţi sosiţi de la IAR Braşov.
Pentru început, după ce s-a calificat, Ion Roşianu a lucrat „la serie”. Un tehnician pe nume Nicolae Dejan, tatăl medicului Dejan, i-a spus: „Măi, băiatule, tu nu eşti bun de serie.”, unde era o înşiruire de operaţii. Eu făceam o operaţie, cel din dreapta mea, altă operaţie, şi tot aşa, mergea piesa din mână în mână, până când era terminată. În schimb, la Sculărie (n.r. unde Ion Roşianu a ajuns doar după şase luni de muncă la sectorul „serie”) făceam unicate. Piesa o luam din fier brut şi o făceam eu singur. Nu mai lucrau şi alţii la ea. Mi-a fost puţin cam greu la început, pentru că, obişnuit cu seria, acolo era altă poveste. Dar m-am forţat să învăţ meserie.”, ne-a relatat Ion Roşianu.
Când a ajuns la Sculărie, secţia număra sub 150 de angajaţi. În schimb, înainte de Revoluţie, în anul ieşirii sale la pensie, erau peste 400 de salariaţi. „Meseria asta am îndrăgit-o foarte mult. Luam un fier rotund, o bară ruginită, şi, când vedeam că pot s-o modelez, să fac o figură din ea, m-a atras foarte mult. Şi am învăţat mult. Desenul tehnic era cel mai important. Dacă ştiai desen tehnic, erai cel mai bun meseriaş. Am avut noroc cu un tehnician, Meseşan îl cheamă, care m-a învăţat desenul tehnic, care era cel mai important. Să înveţi desenul pentru piesa respectivă, să ştii să-i faci toate cotele.”, mai spunea acesta.
Tot de la el am aflat cum l-a cunoscut pe Ion Meseşan. „El este venit de la Oradea, unde eu aveam un cumnat căsătorit acolo. Nu ştiu cum s-au cunoscut şi, când a venit aici, cumnatul meu mi-a făcut cunoştinţă cu el. Eu nu-l ştiam de la Uzină. De atunci, am rămas prieteni. El mi-a spus: „Dacă ai ceva nelămuriri, nu cunoşti desen, vii la mine şi te învăţ.” Mergeam la el în timpul liber şi m-am pus la punct. În timpul programului, nu se putea, pentru că pierdeam vremea şi nu puteam să-mi mai fac planul. Rămâneam amândoi peste program, la el, la Proiectare. Pentru mine, desenul era „floare la ureche”. Cum venea schiţa, ştiam despre ce este vorba şi le arătam colegilor cum să execute.”
Brigada condusă de Ion Roşianu a ajuns prima pe întreprindere
În 1957, a fost făcut membru de partid şi, pe cale de consecinţă, a primit funcţia de şef de brigadă, în anul 1963. „Mi-au dat postul acesta, dar şi obligaţii foarte mari, pentru că trebuia să mă ocup de oameni. Aveam zece oameni, muncitori care învăţau meserie. Mă chinuiam cu ei până îi „modelam”. Întâmplarea a fost că unii dintre ei au plecat, pentru că nu puteau să facă faţă.”, a adăugat naratorul nostru. Secţia Sculărie 1215, în cadrul căreia a lucrat Ion Roşianu, era considerată cea mai bună din Uzină. „Noi întreţineam toată fabrica, toate sectoarele, 1224, 1223, Motor… Noi făceam scule pentru ei. Asiguram pregătirea, executând scule, dispozitive şi verificatoare, SDV-uri, cum li se spunea. Partidul a văzut că eu mă ocup ca, împreună cu băieţii din brigadă, să îndeplinesc planul. Îşi punea încredere în mine, îmi dădea cifre de plan, pe care le îndeplineam cu depăşiri”. Apoi, Ion Roşianu şi-a adus aminte de câţiva dintre tinerii care i-au trecut prin mână şi pe care i-a împins să-şi continue studiile. De pildă, Bogdan Pavel, devenit inginer, a ajuns şef de secţie. „I-am spus: „Măi, Pavele, tu nu eşti bun de strungar, tu ai liceul, ai Bacalaureatul, du-te şi dă la „Subingineri”. Şi s-a dus. Marian Lie este, tot aşa, subinginer făcut în cadrul întreprinderii. Timp de patru ani, a urmat Institutul.” Restul din brigada pe care a condus-o au ajuns maiştri. „Toţi au Şcoala de Maiştri, pentru că eu i-am îndemnat să plece, fiindcă aveau pregătire.”
Acestuia i-a rămas întipărită în memorie o săptămână record a anului 1964. Ion Roşianu i-a adunat pe colegi şi le-a propus să tragă tare, ca să ajungă primii pe întreprindere. Brigada pe care o conducea a avut o depăşire a planului de 150%! Astfel, echipa lui Ion Roşianu a fost fruntaşă pe fabrică, iar o fotografie cu membrii şi liderul ei a ajuns în paginile ziarului „Secera şi Ciocanul”. „Băieţii au înţeles. Eu le asiguram sculele de lucru, rămâneam peste program, pregăteam lucrul pentru a doua zi şi, când veneau dimineaţa, la serviciu, toate erau puse la punct, numai să se apuce de treabă. Astfel, am avut această depăşire importantă.”, ne-a povestit Ion Roşianu acel moment, pe care îl are zilnic în faţa ochilor, graţie unei imagini transformate într-un tablou postat pe peretele sufrageriei, ca să nu piardă niciodată cea mai bună săptămână a activităţii sale de peste 40 de ani. Şi înainte de acest record marcat la nivel de întreprindere au mai existat depăşiri ale planului de producţie, situate între 15-25%. La fel, şi după anul 1964, au apărut rezultate frumoase, astfel că, la pensionare, Ion Roşianu a plecat din Uzină, împăcat că a făcut treabă bună.
Sculăria s-a mutat într-una din halele Fabricii de Matriţe
Sculăria a funcţionat, până în 1976, în clădirea veche de la Poarta 2. „Tratamentul era jos, iar noi lucram deasupra.”, spunea Ion Roşianu. După construcţia Fabricii de Matriţe Auto, a fost mutată într-una din halele acesteia. „Erau nişte hale mari, neîncălzite… Matriţele aveau hala lor, iar noi, pe a noastră. Nu prea a fost bine… dar trebuia să muncim.”, şi-a amintit perioada transferului de la Poarta 2, în cealaltă parte a platformei industriale. Tot legat de munca sa, Ion Roşianu relata că el realiza nişte piese speciale. „Ceea ce nu putea să facă FSR-ul, Fabrica de Scule Râşnov… ei executau piese standardizate. Profilul Uzinei era în aşa fel încât nu puteau să facă piese cu sculele de acolo. De aceea, trebuia să realizăm noi nişte scule, cărora li se spunea filiere. Pe acestea le executam eu, împreună cu colegul meu. Făceam şi verificatoare, inele cu care controlam filetul.”, povestea el. În anul 1983, Ion Roşianu a suferit o intervenţie chirurgicală dificilă, în urma căreia n-a mai putut să lucreze ca altădată. Şeful de secţie a remarcat că nu mai are rezultatele de odinioară şi l-a întrebat dacă se simte rău în urma operaţiei. Răspunsul pozitiv al lui Ion Roşianu i-a „pecetluit” ultimii ani petrecuţi în cadrul Uzinei ARO, fiind trecut pe un post de controlor de calitate. Atribuţia sa era să verifice piesele realizate în cadrul Secţiei Sculărie. „Am lucrat cot la cot cu băieţii, nu eram şef, ca să comand! Lucram la maşină şi, dacă mă chemau, mergeam la ei, le arătam ce solicitau, după care mă întorceam la treaba mea. Când am trecut la Control în regie, salariul s-a diminuat.”, a încheiat acesta.