„Sofinel, hai să mă ajuți să îmbrac fetele!” Au fost cuvintele doamnei Viorica Ochi, un om drag inimii noastre, adresate fiicei Sofia, mezina dintre cei patru copii ai familiei Ochi, descendentă a donatorilor terenului pentru construcția Bisericii Podu Dâmboviței. Socrul doamnei Viorica și tatăl Mariuței Tiucă, vecina acesteia de lângă biserică, au fost veri primari, bunicii lor fiind filantropii Ecaterina și Ion Ochi. Despre ei și despre nepoata Mariuța am povestit în primul episod al serialului „Firul generațiilor”, realizat de Evenimentul Muscelean împreună cu Raluca Busioc, de la Centrul de Informare și Promovare Turistică Dâmbovicioara. Casele celor două octogenare, Mariuța, de 86 de ani, și Viorica, de 84 de ani, împliniți pe 26 iulie – în ziua Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel -, sunt una lângă cealaltă, în „coasta” splendidului monument istoric și religios semnat Dimitrie Ionescu Berechet, autorul bijuteriei arhitecturale care este lăcașul de cult al satului Podu Dâmboviței.
Ce idee a avut Raluca Busioc în pregătirea interviului cu doamna Viorica Ochi și fiica ei, Sofia Ștefănescu, o talentată sculptoriță în lemn și o povestitoare irezistibilă, asemenea mamei sale?! O ședință foto având ca modele opt fete foarte frumoase purtând costume populare din colecția lui Ionuț Fintoiu, care a ales piesele în așa fel încât să fie acoperită cromatica potrivită vârstei protagonistelor: roșu, culoarea predominantă a grupului, regăsit la patru din cele opt tinere, albastru cu nuanțele derivate, bleu și turcoaz, verde și mov-lila.
Pictorialul realizat de Andrei Georgian Simion a avut ca inspirație o fotografie de la sfârșitul anilor ’80, înfățișând o mireasă, sora și verișoarele lor, pe care Raluca Busioc a găsit-o „scotocind” noianul de poze de familie ale Vioricăi Ochi. Un sac de fotografii, sintagmă pe care o folosim în sensul propriu, a rămas în grija savuroasei noastre interlocutoare, calitate transmisă și fetei. Constituie, așadar, punctul de plecare al acestei relatări ilustrația de acum aproape 38 de ani, recreată de Raluca și prietenii săi printr-un mini-album, menit să sădească în sufletele nepoților și strănepoților vrednicelor cusătoare și țesătoare din comună o sămânță de interes, cine știe, transformat în dragoste pentru portul muscelean de o frumusețe care a învins veacurile.
Îndemnul mamei către fiică, pe care l-am așezat în deschiderea povestioarei noastre, are legătură cu planul Ralucăi Busioc de a spori atractivitatea mini-seriei de dialoguri intitulate „Firul generațiilor” în următoarea manieră: două dintre fetele care au făcut parte din mica sa regie izvorâtă dintr-o veche amintire de la o nuntă să se lase îmbrăcate de deținătoarele „crâmpeiului de carton” mustind de emoții, gânduri, bucurii ale celor opt tinere aflate în momentul ultimei împărtășanii de domnișoară a viitoarei soții.
- Luana, născută în Germania, în urmă cu 18 ani, a îmbrăcat pentru prima dată un costum popular
Ștefania Alexia Olaru, o tânără studentă de 21 de ani, înaltă și suplă, ale cărei calități fizice sunt conforme celor ale unui fotomodel de carieră, ne-a făcut bucuria de a îmbrăca, pentru realizarea imaginilor care ilustrează acest articol, costumul purtat la sesiunea foto desfășurată în decorul cuceritor al Dâmbovicioarei. Trebuia s-o avem în „platou” și pe sora ei geamănă, care, din motive de sănătate, a fost înlocuită de verișoara Luana. Știți vorba „nu-i pentru cine se pregătește, cine pentru cine se nimerește”, tot așa s-a nimerit și Luana la ședința foto a Evenimentului Muscelean, având șansa de a îmbrăca în premieră un costum popular.
Luana Maria Cotieru, în vârstă de 18 ani, elevă, s-a născut în Germania, unde s-au stabilit părinții ei. Tatăl este din Hălchiu-Brașov, iar mama din Timișoara. Luana vorbește foarte bine limba maternă, chiar dacă în pronunția ei se simte influența exprimării în germană, ceea ce este de admirat și lăudat. La vârsta ei, și părinții sunt tineri, astfel că experiența din casa Vioricăi Ochi a fost primul său contact cu portul tradițional al zonei.
- Plocadele primite de doamna Viorica la căsătorie au fost transmise, ca zestre, și fetelor ei
Prima secvență a întâlnirii prietenești cu Viorica, Sofia, Raluca, Ionuț, Ștefania și Luana: îmbrăcatul fetelor, după obiceiul practicat în special la nuntă, cel mai important eveniment din viața satului, cel care a generat, de altfel, „scenariul” ticluit de Raluca și concretizat cu implicarea lui Ionuț Fintoiu și a noastră, ca parteneri ai proiectului „Firul generațiilor”. „Îmbrăcatul miresei era momentul în care tânăra viitoare doamnă, după ce se cununa, era îmbrăcată de altcineva. Pentru horă se îmbrăca fiecare.”, povestea Sofia Ștefănescu, care s-a conformat chemării mamei de a-i da o mână de ajutor și la gătitul celor două tinere, dar și la furnizarea amănuntelor legate de costumul potrivit ocaziei și vârstei purtătoarei. Asta până să intre în „scenă”, cu explicațiile bazate pe cercetarea în teren, și colecționarul Ionuț Fintoiu.
„Când se îmbracă ia, se caută să fie modelul la vedere, pentru că astfel se dădea valoare muncii făcute.”, mai spunea Sofia, completată de mama sa: „O astfel de ie o începeam de Lăsata Secului și, la Paști, trebuia să mă îmbrac cu ea.” Pe ia aleasă pentru Ștefania, în tonuri calde de bleu, sunt cusute „Steaua Nordului”, „ceea ce înseamnă în tradiție călăuză, far luminos”, și crucea, „credință, trinitate, divinitate”. Pe fotă, apar romburile a căror semnificație este multiplă: fertilitate, abundență, belșug, semn al feminității, „Steaua Nordului” și motive florale.
Foaia de zestre a doamnei Viorica este mărturia că o fată nu putea avea, la măritiș, mai puțin de zece costume populare. Chiar douăsprezece, a completat Sofia. În afara acestora, erau darurile pentru socri, nași, ginere, iile și cămășile lucrate, la fel, în familia viitoarei mirese. Foaia de dotă nu se limita la vestimentația cu care pleca de acasă tânăra nevastă, ci conținea și bunuri utile în casă, perne, plocade, macaturi, covoare ș.a.m.d. „În foaia de zestre, părinții, respectiv bunicii mei – a explicat Sofia Ștefănescu – spuneau ceea ce primește fata. Încă avem șifonierul, care a fost, de zestre, al mamei. Avem plocadele, pe care, la rândul nostru, le-am primit ca zestre. Eu încă îl am acasă.”
„Mă uitam că, în 1958, când te-ai căsătorit, ai primit cinci rânduri de încălțăminte.”, a constatat Ionuț Fintoiu, convins și de „documentul” de acum 68 de ani că opinca n-a prea fost agreată în această parte a Muscelului. „Eu n-am purtat opinci. Aveam în sat un cizmar care făcea ghete.”, spunea Viorica Ochi.
- Octogenara plecată pe 85 de ani are în lucru o ie roz, pentru Ionuț Fintoiu, care are pregătită următoarea comandă pentru o ie albastră
Ia verde, îmbrăcată de Luana, a fost lucrată de doamna Viorica, a cărei colaborare cu Ionuț Fintoiu a „produs” până acum mai multe ii în culori diferite: roșu, negru, verde, grena. Să fie vreo cinci cusute în ultimii ani. Plus că are în lucru una roz pentru Ionuț, cel care îi asigură pânza de casă, care foarte greu se găsește, pentru că nu mai țese nimeni. El o procură de la cei care mai au stocuri pe acasă. Firește că i-a cusut o ie mov deosebită și fiicei Sofia, care o îmbracă la acțiunile cu specific popular, târguri, șezători și alte evenimente cu această tematică. Ionuț vrea și una pe albastru, așa că doamna Viorica are de lucru.
Ionuț a adus, pentru completarea costumului Ștefaniei, o vestă de dimensiunea unui copil. „Așa erau vestele pe la 1900, micuțe, delicate, acopereau doar bustul, lăsau să se vadă mâneca amplă și foarte puțin din piept, ca modelul să poată fi văzut, dar să nu poată fi furat.”, a precizat colecționarul rucărean. „Chiar n-am văzut cu buzunărel.”, au susținut, la unison, mama și fiica, mirate de detaliul vestimentar, ornamentat și el cu mărgele, la fel ca marginile vestei.
Fota purtată de Luana nu este chiar specifică Muscelului, ci interferenței Muscelului cu Dâmbovița, spunea Ionuț. „Și în Muscel au existat astfel de fote, însă cele foarte vechi și cele de atelier. Avem un romb foarte bine definit, vedeți că este un romb mai mare și un romb mai mic. Modelul se numește „capul mic broaștei”. Este țesută cu mătase verde și fir metalic denumit janir.”, a descris Ionuț Fintoiu piesa spectaculoasă.
- Fotografia din ianuarie 1989 surprinde momentul ultimei împărtășanii primite de fiica Vioricăi Ochi ca tânără necăsătorită
Ajungem și la Raluca Busioc, care, ca inițiatoare a acțiunii de „reconstituire” a fotografiei vechi, a detaliat ideea pentru cititorii noștri. „La a treia ediție a proiectului „Firul generațiilor”, care a rezultat din „Familia în alb și negru”, după cum știu urmăritorii noștri, am avut interviuri la familii care au expus fotografii și am decis împreună să scoatem în evidență o poveste în plus. Când a venit timpul vizitei la tanti Viorica, m-am gândit: oare, ce am putea evidenția? Știe toată lumea că ea coase încă ii. Uitându-mă la fotografiile expuse, mi-a atras atenția o poză cu opt fete, dintre care una era mireasa, fiica dânsei. Am realizat că este momentul oportun să introducem noua generație de fete, avem fete foarte frumoase și, spre surprinderea mea, mi-am dat seama că au și deschidere către tradiție. A fost cel mai potrivit moment să realizez acest lucru, cu toate că ele au mai fost incluse în proiecte, merg și cu colindul, au fost ocazii, în decursul timpului, în care s-au implicat, însă, de această dată, le-am simțit mult mai curioase. Nu mi-a plăcut niciodată, în cadrul proiectelor pe care le-am organizat eu, să trăim cu impresia că putem recrea trecutul, pentru că nu se mai poate, trăim alte vremuri, dar faptul că trăim bucuria de a purta costumul pentru mine este cel mai important „detaliu”. Cu toate că se mai găsesc costume și am fi putut luăm, de pildă, de la tanti Viorica vestimentația necesară, am revenit la o idee mai veche: să avem o ședință foto în costume tradiționale măcar la unul dintre obiectivele turistice importante din zonă. Am ales Cheile Dâmbovicioarei și a fost ocazia potrivită de a îmbrăca încă o dată costumele lui Ionuț.”, a precizat Raluca Busioc.
„Sora mea – a preluat sarcina explicațiilor Sofia Ștefănescu – era mireasa. Tradiția era ca fata, înainte de a se cununa, să meargă la biserică, pentru a se spovedi și împărtăși. Se spunea că era ultima împărtășanie ca domnișoară. Noi – în cazul de față, erau verișoarele noastre -, o însoțeam la acest ritual, chiar dacă ea era singura care se împărtășea, pentru că era trecerea de la statutul de domnișoară la statutul de viitoare femeie. O acompaniam la biserică, după care veneam acasă, unde se făcea hora fetelor. Asta se întâmpla înainte ca ea să se îmbrace în rochia de mireasă. Următoarea etapă, după rochia de mireasă, duminică dimineață, era îmbrăcatul costumului popular, dar nu același avut la împărtășanie. Trebuia să aibă un costum nou, cu care o îmbrăca nașa. În sâmbăta nunții, în tradiția pe care am prins-o eu, mergeau chemătorii. Mergeau atât fete, cât și băieți. Mergeau două fete din partea miresei, îmbrăcate în port popular, cu plosca cu vin și țuică, și doi băieți din partea mirelui, dacă erau din același sat. Chemarea cu plosca, așa cum îi spuneam noi, era o invitație de a veni la eveniment, chiar dacă nu participau și la masa cu dar. Era o invitație… cu o gură de vin, tot satul putea să vină la petrecerea ta. Îmi aduc aminte, când eram domnișoare, mama ne spunea: dacă nu mergem la nunta de zi a fetelor, nu e frumos să ne ducem, sâmbătă seara, la bal. Pentru faptul că ai mers la bal, a doua zi mergeai la casa miresei – la a mirelui, mai puțin – și duceai un plocon, fiecare după posibilități. Referindu-ne strict la fotografie, aici era mireasa care își schimba statutul social. Fiind neamul destul de mare, toate eram verișoare. Nu era obligatoriu să fie rude. La noi s-a întâmplat, fiind neamul mare și eram în aceeași limită de vârstă, ne despărțeau doi-trei ani.”, ne-a descris Sofia Ștefănescu imaginea și povestea din spatele ei.
Fotografia veche a fost realizată în curtea Bisericii Podu Dâmboviței, în luna ianuarie a anului 1989. Ce frumos ar fi, vorba lui Ionuț Fintoiu, să fie recreată cu aceleași persoane! Gând cu șanse de realizare, într-o vacanță de vară, când este așteptată să revină acasă una dintre fetele de acum 38 de ani, care și-a făcut un rost în Italia.
Magda BĂNCESCU
