Diploma de bacalaureat a lui Benone Săvoiu, absolvent al Liceului „Dinicu Golescu”. Câmpulung, 29 iulie 1930
Înainte de a deveni instituția respectată din prima jumătate a secolului XX, bacalaureatul a avut, în România, o istorie de formare legată strâns de modernizarea învățământului și de sincronizarea cu modelele occidentale, în special cel francez.
Primele forme ale unui examen final de liceu au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-un context de reformă profundă a educației. Momentul decisiv a fost reprezentat de Legea Instrucțiunii Publice din 1864, inițiată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza în cadrul amplului program de reforme inițiat de guvernul lui Mihail Kogălniceanu. Această lege a pus bazele sistemului modern de învățământ românesc și a introdus principiile care vor conduce, în timp, la apariția examenului de bacalaureat. Această lege a introdus structura coerentă a ciclurilor de studiu și, implicit, ideea unui examen final care să certifice absolvirea liceului.
Legea Instrucțiunii Publice din vremea lui Alexandru Ioan Cuza (1864) a fost unul dintre actele fundamentale ale modernizării României, comparabil ca importanță cu marile reforme agrare și administrative ale epocii. Ea a pus bazele unui sistem de învățământ organizat, coerent și – pentru prima dată – orientat către ideea de educație publică națională.
Legea a fost promulgată pe 25 noiembrie/7 decembrie 1864 (stil vechi/stil nou), într-un moment în care statul român își consolida instituțiile după Unirea din 1859. Reforma educației era necesară pentru formarea unei elite administrative și culturale capabile să susțină statul modern. Inspirată din modelul francez și german, legea a încercat să adapteze aceste sisteme la realitățile românești.
- Nașterea „examenului de maturitate” în România: începuturile bacalaureatului
Inițial, în România acest tip de examen nu purta încă numele consacrat de „bacalaureat” și nu avea forma standardizată pe care o va căpăta ulterior. Era mai degrabă un „examen general de absolvire”, organizat la nivelul fiecărui liceu sau sub supravegherea autorităților centrale, cu scopul de a verifica pregătirea elevilor înainte de accesul la universitate.
Termenul și conceptul de „bacalaureat” se impun treptat spre sfârșitul secolului al XIX-lea, pe măsură ce sistemul românesc se aliniază mai clar modelului francez. În această perioadă, examenul capătă o structură mai riguroasă și un caracter național. Probele sunt diversificate, comisiile devin mai exigente, iar rezultatul dobândește o valoare oficială, recunoscută în întregul sistem universitar.
Elevă a Liceului de Fete, în uniformă. Câmpulung, 1940
Primele serii de absolvenți care au susținut un examen apropiat de bacalaureatul modern pot fi identificate în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în marile licee din București, Iași și alte centre urbane importante. Din aceste promoții au provenit tineri care vor marca viața culturală și politică a României de la începutul secolului XX. Bacalaureatul devine, astfel, nu doar un instrument de evaluare, ci și un mecanism de selecție a elitei intelectuale.
La început, numărul candidaților era redus. Liceele erau puține, iar accesul la ele limitat. În consecință, fiecare promoție avea o vizibilitate aparte. Pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, bacalaureatul devine o „instituție” stabilă și bine definită. Regulamentele sunt clarificate, probele standardizate, iar exigența crește.
Se conturează astfel acel model de examen sever, cu probe scrise și orale, care va caracteriza perioada interbelică și care va rămâne, pentru multă vreme, reperul unei educații riguroase.
Privit retrospectiv, începutul bacalaureatului în România este o parte a unui proces mai amplu de modernizare culturală. Introducerea acestui examen a însemnat, în fond, asumarea unui ideal: acela de a forma cetățeni cultivați, capabili să participe activ la viața intelectuală și publică a unei societăți în plină transformare.
- „Examenul de maturitate”: pragul simbolic al unei elite
În prima jumătate a secolului XX, bacalaureatul din România nu era doar o etapă administrativă a parcursului școlar, ci și un eveniment cu intensă încărcătură simbolică. Era, în sensul cel mai profund, un prag: cel dintre adolescență și maturitate, dintre statutul de elev și cel de tânăr pregătit să intre în lume. Nu întâmplător, documentele epocii folosesc frecvent expresia „examen de maturitate”, care reflectă fidel miza acestui moment.
Sistemul liceal românesc, mai ales în perioada interbelică, era unul selectiv. Accesul la educația secundară era limitat, iar liceele adunau în băncile lor un număr relativ restrâns de elevi. Unii dintre aceștia proveneau din familii modeste, pentru care susținerea studiilor presupunea sacrificii considerabile. În aceste condiții, simplul fapt de a ajunge în clasa a VIII-a de liceu (echivalentul actualei clase a XII-a) era deja o performanță. Absolvirea învățământului secundar era certificată prin examenul de bacalaureat.
În acest context, bacalaureatul devenea nu doar o probă de verificare a cunoștințelor, ci și o consacrare socială. Reușita la examen era privită ca o garanție a valorii intelectuale și morale a candidatului. În mediile urbane, numele celor promovați erau adesea publicate în presă sau afișate în locuri vizibile, iar familiile trăiau momentul ca pe un eveniment major.
- Probele scrise și orale la bacalaureat: arhitectura unui examen sever
Structura bacalaureatului din România, în prima jumătate a secolului XX, reflecta o concepție pedagogică în care cunoașterea era privită ca un ansamblu coerent, iar evaluarea trebuia să acopere multiple dimensiuni ale formării elevului.
Probele scrise ale bacalaureatului reprezentau prima etapă și aveau un caracter eliminatoriu. Ele erau concepute pentru a testa nu doar acumularea de informații, ci și capacitatea de sinteză, coerența gândirii și rigoarea exprimării.
Colege de clasă în uniformă, împreună cu una dintre profesoarele școlii. Liceul de Fete din Câmpulung, 1932
Limba și literatura română ocupa un loc central. Elevilor li se cerea să redacteze compuneri ample, uneori pe teme literare – analiza unei opere sau a unui curent -, alteori pe teme morale sau filozofice, care solicitau reflecție personală.
Matematica, la rândul ei, nu se limita la aplicarea unor formule. Problemele propuse cereau demonstrații, justificări și o gândire logică bine articulată. Elevii trebuiau să arate nu doar că știu rezultatul, ci și cum ajung la el.
Limba franceză – limba de cultură a epocii – era omniprezentă ca disciplină. Examenul putea include traduceri, compuneri sau comentarii de text, reflectând influența modelului educațional francez asupra sistemului românesc.
Un loc aparte îl ocupau limbile clasice. Latina era, în multe licee, o disciplină fundamentală, iar examenul presupunea traduceri din autori precum Caesar, Cicero sau Vergiliu, însoțite de comentarii gramaticale și stilistice. În liceele cu profil clasic, greaca veche completa acest exercițiu de rigoare intelectuală.
Probele orale ale bacalaureatului constituiau un alt moment intens al examenului. Ele aveau loc după corectarea lucrărilor scrise și ofereau comisiei posibilitatea de a evalua direct elevul. Acesta era chemat în fața profesorilor și supus unui dialog riguros, în care trebuia să răspundă la întrebări din mai multe discipline.
Examenul oral nu era doar o verificare a cunoștințelor, ci și o probă de prezență de spirit. Elevul trebuia să formuleze răspunsuri clare, să argumenteze, să facă legături între idei. Ezitările, incoerențele sau lipsa de siguranță puteau influența decisiv rezultatul.
Absolvenții promoției 1930 a Liceului „Dinicu Golescu” din Câmpulung, de exemplu, la examenul de bacalaureat desfășurat la Pitești, au susținut opt probe: scris la limba română și limba latină, iar oral la limba română, istoria patriei, geografia României, limba franceză, limba latină și științe naturale. 60 de elevi au reușit la examen și au luat astfel diploma.
Pe de altă parte, absolventele promoției 1944 a Liceului de Fete din Câmpulung, la examenul de bacalaureat desfășurat chiar în liceul unde au studiat, au susținut tot opt probe: scris – la limba română, franceză și matematică, iar oral – la limba română, limba franceză, istorie, geografia României și filozofie. 110 eleve au reușit la examen și au luat diploma.
Elev al Școlii Normale „Carol I”, în uniforma de normalist. Câmpulung, circa 1940
Mărturiile vremii evocă frecvent tensiunea acestor momente. Unii elevi, deși bine pregătiți, erau copleșiți de emoție. Alții, dimpotrivă, reușeau să transforme examenul într-un dialog intelectual autentic, impresionând comisia prin maturitatea gândirii.
- Dincolo de diplomă: lecția unei școli a exigenței
În România primei jumătăți a secolului XX, bacalaureatul a fost mai mult decât un simplu examen școlar. El reprezenta momentul în care anii de studiu, disciplina și aspirațiile unei generații erau supuse unei verificări decisive. Într-o epocă în care puțini ajungeau să urmeze liceul și încă și mai puțini să obțină această diplomă de maturitate, examenul devenea un adevărat certificat al valorii intelectuale. Astăzi, când educația se confruntă cu provocări diferite, evocarea bacalaureatului de altădată nu înseamnă nostalgie după trecut, ci redescoperirea unor principii care au dat consistență școlii românești: exigența, seriozitatea și respectul pentru cultură.
Notă:
Fotografii de arhivă din colecția personală.