Vestea minunată a zilei de 10 decembrie 2025: dosarul „Cobza – cunoştinţe tradiţionale, tehnici şi muzici tradiţionale”, depus de România şi Republica Moldova, a fost oficial înscris pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO. Cobza a fost şi surpriza celui mai important eveniment cultural de la Câmpulung, Festivalul de Film CERAMUS, prin invitarea în recital a tânărului Dragoş Duruian, om de film şi muzician, care trăieşte, artistic vorbind, o experienţă nouă: muzica veche interpretată la cobză. În faţa publicului de la CERAMUS, Dragoş a cântat câteva melodii din repertoriul doinitorului Alexandru Cercel, născut la „hotarul dintre Muscel şi Dâmboviţa” şi stabilit la Câmpulung la vârsta de 37 de ani, unde a trăit până la 87 de ani.
- Omagiul lui Dragoş Duruian pentru unul dintre lăutarii vestiţi ai Muscelului, Alexandru Cercel
Recitalul susţinut în cadrul Festivalului de Film a fost cumva un omagiu al lui Dragoş Duruian adus unui vestit lăutar al Muscelului, Alexandru Cercel, născut în 1883, la Boţeşti. „În 1957, s-au făcut cercetări culturale în Muscel, în timpul cărora Alexandru Cercel a spus comisiei de la Institutul de Folclor: „De vreo 10-15 ani au început să dispară cântecele bătrâneşti. Şi haiducii au dispărut. Oamenii de acum nu mai cred în haiduci. Dacă un bătrân comandă un „Radu Anghel”, tineretul râde şi zice: „Ce-mi spui, mă, mie poveşti?! Cine a fost Radu Anghel?” Se cer alte cântece, nu haiduceşti. Sunt prea jeluite. Bunăoară, dacă unul este necăjit şi cere „Lie, lie, ciocârlie”, ceilalţi îi spun: „Ce, mă, numai tu eşti aici?! Te jeleşti la masă?!” Spun aceste lucruri, o dată, în amintirea acestui mare lăutar, dar şi ca să transmit un mesaj că lumea se schimbă de când lumea şi este firesc.”, a afirmat Dragoş Duruian în debutul momentului său muzical de la Ceramus, de la jumătatea lunii septembrie.
Recitalul său a fost deschis chiar cu melodia despre care vorbea Alexandru Cercel, „Radu lui Anghel din Greci”. „Aşa cum spunea şi Alexandru Cercel, cântecele bătrâneşti au dispărut, doar că lăutarii au luat versurile cântecelor bătrâneşti şi le-au pus pe melodii ceva mai săltăreţe. Se numeau cântece de dragoste, care ulterior au ajuns branduri pentru unele comunităţi: „Dragostea de la Roata”, „Dragostea de la Ghimpaţi”, „Dragostea de la Clejani.”, spunea acesta înainte de a interperta „Dragostea de la Gratia de Teleorman”.
Câteva cuvinte despre Alexandru Cercel, care a fost căsătorit cu Maria Drăguş, o săteancă din Lăicăi, apoi cu Victoria, fiica lui Ionică Creţu, un lăutar renumit din Stoeneşti. Alexandru a făcut armata în Câmpulung şi a fost pe front. A locuit mai întâi în Boţeşti, apoi în comuna Gemenea şi, în 1920, s-a stabilit în Câmpulung, unde a trăit până la sfârşitul vieţii, în 1970.
Itinerarul muzical a început pe Valea Dâmboviţei, în judeţele Muscel şi Dâmboviţa, a continuat, după armată, şi pe Valea Ialomicioarei, în Prahova, şi în satele de pe Râul Târgului, pe Valea Bratei şi pe Râul Doamnei. A fost solicitat la toate evenimentele din viaţa satului: nunţi, botezuri, şezători, petreceri, hore, balurile de la cămine culturale, dar a fost angajat şi la cârciumi.
- Păstrează în memorie o fotografie în care apare tatăl său cucerit de prestaţia a doi muzicanţi la o nuntă
Dragoş Duruian a fost de curând invitatul lui Răzvan Bucşoiu, colegul nostru de la Muscel Tv, din a cărui emisiune, „Avangarda performanţei”, vom desprinde câteva idei despre tânărul interpret. Dragoş Duruian s-a născut la Câmpulung şi a crescut la Rucăr. Dragoş a absolvit profilul pedagogic la liceul de profil din Câmpulung, fiind component al corului pe durata anilor de studii la Colegiului Naţional Pedagogic „Carol I”. A avut şi o trupă, care a concertat în amfiteatrul instituţiei şi în careul şcolii, fără concurenţă din punct de vedere al dimensiunii în rândul celorlalte unităţi de învăţământ din oraş.
Şi-a găsit locul în lume după o căutare de şase ani, câţi au trecut de la absolvirea liceului. Locul şi l-a găsit în muzica veche românească, mai ales că „filonul” îl are oarecum din familie. Dragoş îi povestea colegului nostru de la Muscel Tv că are acasă o fotografie de la nunta unchiului său, în al cărei prim plan sunt, fireşte, mirii, iar în spate sunt doi lăutari, un acordeonist şi un violonist, aşezaţi pe prispa casei. Lângă ei, rezemat de perete, stătea un băiat de 14 ani, aplecat spre muzicanţi, parcă pentru a „absorbi” cât mai mult din frumuseţea melodiilor interpretate. Adolescentul fascinat de prestaţia lăutarilor era tatăl lui Dragoş, care în tinereţe şi-a cumpărat un acordeon din primele salarii câştigate după angajare. Nu s-a perfecţionat în domeniul artistic, dar dragostea pentru muzică a rezistat peste ani şi i-a transmis-o fiului, în cazul căruia se manifestă cu un farmec irezistibil.
Cobza reprezintă un capitol recent al pregătirii sale muzicale, deschis la sfârşitul primăverii – începutul verii acestui an. În schimb, de 12 ani, cântă la chitară. Fiind un autodidact, a prins multe studiind cu ajutorul internetului. La fel s-a întâmplat şi în cazul cobzei, urmărind emisiunile difuzate pe YouTube şi, în special, pe cobzarul Bogdan Simion, care a devenit un idol pentru Dragoş Duruian. De la el a învăţat că muzica este mai mult decât a sta pe scenă, a cânta şi a pleca acasă la finalul reprezentaţiei artistice. Dacă tot interpreta vocal, şi-a zis să se acompanieze de un instrument şi, astfel, a ajuns la cobză.
A urmărit şi concerte susţinute de maestrul Tudor Gheorghe, care îi făceau o plăcere deosebită atunci când le asculta iarna. Colindele lui Tudor Gheorghe, mai ales. Însă Bogdan Simion a fost un pilon important al deciziei finale a lui Dragoş de a i se dedica şi el cobzei. Îi place călătoria în care îl poartă sunetul cobzei, care îl ajută să-şi imagineze lumea de altădată, pe care el n-a prins-o. Şi aceeaşi stare o transmite şi celor care îl ascultă. „Mi se pare că muzica din perioada interbelică din zona noastră – este o părere personală – este o combinaţie între muzica ţărănească şi cea urbană. Asta poate şi datorită faptului că mulţi bucureşteni aveau case prin oraş şi veneau aristocraţi care cereau nişte muzici speciale. Dar care să miroase şi un pic a „iarbă cosită”.”, împărtăşea un gând al său Dragoş Duruian.
- Dragoş Duruian: „Un lucru care îmi place foarte mult la această muzică este că este foarte sinceră”
A ales Facultatea de Film, după cum mărturisea, într-un moment de criză. Şi-a dorit să urmeze Conservatorul, pentru care s-a pregătit o jumătate de an în domeniul teoriei muzicale de bază. A făcut pregătire şi în cadrul Conservatorului, unde a întâlnit colegi de vârsta lui, absolvenţi ai unor şcoli de muzică redutabile, cu mulţi ani de studiu în spate. „Acolo a fost unul dintre momentele cruciale în dezvoltarea mea. Doamna de acolo s-a aşezat pe scaun, a început să cânte la pian şi ne-a cerut să scriem ce cânta ea la pian.” În dreapta şi în stânga lui, tinerii transcriau cu lejeritate compoziţia audiată, în timp ce Dragoş a simţit că-l cuprinde panica.
A decis să aloce încă un an ca să se pregătească mai bine… a venit pandemia şi, într-o zi, s-a trezit cu gândul că nu mai vrea să urmeze Conservatorul. Ce fac?, şi-a zis. Fratele său, Alin Duruian, care era student în cadrul Universităţii de Film, l-a convins să se orienteze către specializarea de sunet – montaj, care nu era departe de ceea ce-i plăcea lui, muzica. Aşa a ajuns la această facultate, perioadă în care a realizat că-i place mai mult montajul decât sunetul. De curând, s-a angajat ca video-editor. Însă căutarea sa în muzica veche continuă.
„Un lucru care îmi place foarte mult la această muzică este că este foarte sinceră. Aceste versuri care se cântă sunt atât de profunde şi provin dintr-o pătură a societăţii la care n-ai crede că poate să existe această profunzime… de la oameni de la ţară, care erau foarte filozofi în sinea lor.”, spunea Dragoş.
Realizarea de până acum de care se simte cel mai mândru: faptul că a avut curajul să abordeze cântatul la cobză, merit pe care îl atribuie şi cercului care l-a susţinut să încerce acest gen şi acest instrument.