„La Câmpulung Muscel se află o echipă de filmare a televiziunii, care realizează exterioarele noului serial TV „Cireşarii”. Având la bază cunoscuta carte a lui Constantin Chiriţă, scenariul semnat de Constantin Chiriţă şi Radu Dumitru va fi transpus pe peliculă de către regizorul Andrei Blaier.”, anunţau rubricile cinema ale presei de acum 53 de ani. Pe parcursul anului 1972, au fost realizate cele zece episoade: 1.„Expediţia în pericol”; 2.„Prizonierii în Peştera Neagră”; 3.„Semnale enigmatice”; 4.„Cireşarii în acţiune”; 5.„Un meci de box”; 6.„Mesajul”; 7.„Cetatea vulturilor”; 8.„Taina Logofătului Zogreanu”; 9.„Labirintul”; 10.„Castelul fetei în alb”. Primul episod, „Expediţia în pericol”, a fost turnat în integralitate la Câmpulung, dar imagini foarte frumoase din oraşul începutului de deceniu ’70 apar şi în cel de-al cincilea, „Un meci de box”.
La fel, este o bucurie să descoperim cadre inedite din Dâmbovicioara şi nu ne referim doar la peisajul spectaculos al Cheilor, fructificat din plin de regizorul filmului pentru copii şi nu numai. Apar case şi oameni, apar uliţe, apare podul cel vechi din centrul comunei, apare şi interiorul turlei bisericii din Podu Dâmboviţei.
Motivul care stă la baza acestei evocări legate de experienţa musceleană a „Cireşarilor” îl constituie câteva secvenţe din satul Podu Dâmboviţei, de la intrarea pe strada care duce, în prezent, către Tabăra Oratia – Centrul Cultural Oratia. Casa de pe partea dreaptă a drumului, pe care coboară alaiul de nuntaşi, există şi astăzi. Proprietara ei, Magdalena Dumitru, ne-a încântat, de curând, cu câteva amintiri păstrate din timpul filmărilor, pentru care Andrei Blaier a folosit figuranţi din rândul sătenilor. Oamenii locului îi însoţeau pe proaspăt căsătoriţii care străbăteau uliţa din centrul satului, acompaniaţi de lăutari. Bunicii Magdalenei Dumitru, care era o copilă pe atunci, s-au numărat printre figuranţii aleşi de Blaier pentru scenele de nuntă.
- Copiii din Câmpulung s-au întâlnit cu eroii din „Cireşarii” la „Toamna musceleană”
Câmpulungenii, care au trăit momentele în care cei implicaţi în producţia „Cireşarilor” s-au aflat în oraş, îşi mai amintesc, probabil, experienţa încercată, sesizându-i pe oaspeţi în acţiune în diferite zone: cartierul Şubeşti – cele mai multe cadre provin din Şubeşti: străzi, case, soclul crucii-monument proiectate de arhitectul Dimitrie Ionescu Berechet, în amintirea groaznicului incendiu din 1934, după care se ascund copiii la începutul primului episod -, Liceul Pedagogic, unde s-a filmat mult şi în exterior, şi în interior, Dealul Flămânda, Grădina Publică, Bulevardul „Pardon”, zona Primăriei, a Bărăţiei, a Policlinicii, dealurile din vecinătate.
Foto: Cadru din episodul „Mesajul”
De prezenţa „Cireşarilor”, pe care copiii de acum cinci decenii şi jumătate îi cunoşteau din romanul lui Constantin Chiriţă înainte de a fi făcut filmul, s-au bucurat şi participanţii la ediţia 1972 a „Toamnei muscelene”. „Secera şi ciocanul” consemna despre acţiunea dedicată pionierilor şi şcolarilor, cărora le-a fost pregătită o întâlnire cu realizatorii serialului „Cireşarii”. Dacă tot se aflau la Câmpulung, regizorul Andrei Blaier şi compozitorul Radu Şerban le-au vorbit copiilor din oraş despre producţia la care lucrau. „Se înţelege, de un interes deosebit s-au bucurat şi interpreţii-copii ai filmului.”, consemnau jurnaliştii.
- O frizerie a apărut în peisajul Şubeştiului special pentru filmările la „Cireşarii”
Ziariştii „dădeau târcoale” echipei dislocate la Câmpulung, menţinând interesul publicului pentru serialul care se pregătea de lansare în anul următor. Iată un fragment din unul dintre reportajele de platou publicate în 1972, pe când filmul era în lucru. „Ajunşi aici (n.r. la Câmpulung), într-o după-amiază înnorată, i-am găsit pe realizatori în plină activitate. Se filma secvenţa intitulată „Frizeria”. Locul de filmare era…, bineînţeles, o frizerie. Numai că ea apăruse în peisajul citadin câmpulungean peste noapte, amenajată de scenograful Vasile Rotaru într-o anonimă magazie de cărbuni şi lemne. „Toate filmările de interior, ne spune scenograful, le executăm în decoruri reale, ca şi în acest caz. Asta presupune un mare efort, un ritm de muncă extrem de susţinut.”, scria „Oltul”.
Foto: Cadru din episodul „Mesajul”
Şi încă o relatare pe acelaşi subiect din „Secera şi ciocanul”, intitulată „Tele-serialul „Cireşarii” se filmează în Argeş.” „Mai precis, la Câmpulung. I-am descoperit pe realizatori, după câteva informaţii prealabile, într-o frizerie. Am profitat de o scurtă pauză pentru a solicita câteva lămuriri. „Ce secvenţă filmaţi?” Ne-a răspuns operatorul Nicolae Niţă: „Secvenţa pe care o „tragem”se intitulează „Frizeria”. Interior şi exterior.” (…) „După câte ştim, aici nu era nicio frizerie.” „Într-adevăr, ne spune scenograful Vasile Rotaru, nu era. Pe vremuri, aici era o prăvălioară. Între timp, ea a devenit magazie de lemne şi cărbuni. Am scos afară aceste materiale, am închiriat mobilierul specific, am scris firma, am adăugat o copertină, am mai închiriat şi o colivie cu un canar şi, într-o zi, frizeria a fost gata pentru filmare.”
- Andrei Blaier, despre experienţa musceleană a copiilor din Dâmbovicioara: „Cât de bucuroşi erau copiii, totul le plăcea, de la focul din faţa peşterii la cocoţatul pe stânci, la spălatul mâinilor în izvoare”
După planificarea expediţiei, la Câmpulung, a început misiunea celor şapte „Cireşari”. „Televiziunea la ea acasă sau, mai bine zis, în deplasare pe lângă Rucăr, în Peştera Urşilor, la Cheile Dâmbovicioarei, pe unde Andrei Blaier i-a purtat pe cei şapte cavaleri ai florilor de cireş (n.r. aleşi din peste 3.000 de copii care s-au prezentat la concursul de selecţie a interpreţilor), pentru a da chip cinematografic povestirilor lui Constantin Chiriţă.”, scria „Cinema”, în 1973.
Foto: Cadru din episodul „Mesajul”
„Bucureşti, Rucăr, Sibiu, Rupea, Slimnic, în aparenţă nişte localităţi fără vreo legătură între ele, înseamnă pentru membrii echipei de filmare a Televiziunii, condusă de regizorul Andrei Blaier, tot atâtea platouri unde, bucată cu bucată, noul serial „Cireşarii”, transpunere a cunoscutului ciclu de romane scris de Constantin Chiriţă, a fost realizat.”, nota „Cuvântul Nou”, în 1973.
Emoţionantă relatarea din „Jurnalul Naţional”, din 2010, din care am reţinut câteva fragmente: „Se face distribuţia, se alcătuieşte echipa, se pleacă la filmări. Pentru „Castelul fetei în alb” s-a filmat în comuna Dâmbovicioara, la Podu Dâmboviţei. Copiii au fost cazaţi în casele din comună, erau extrem de încântaţi, se simţeau ca în tabără. Pe atunci „un hodorog de 35 de ani”, Blaier îndeplinea, prin natura conjuncturii, mai multe roluri pentru aceşti copii a căror responsabilitate o avea. Trebuia să le fie şi părinte, şi prieten, să-i apropie, dar şi să-i asculte dacă era la o adică. Tot ce se făcea, se făcea împreună, iar „managerul suprem” trebuia să gestioneze orice, de la filmări la boacăne.
Foto: Cadru din episodul „Prizonierii în Peştera Neagră”
„Pentru episodul al doilea, „Prizonierii în Peştera Neagră”, filmările au durat tot cam o lună şi jumătate pentru exterioare (la Peştera Urşilor) şi încă ceva interioare la televiziune. Avusesem prudenţa să cer două infirmiere, dintre care una neapărat să se priceapă la ciuperci. Copiii mergeau la cules de ciuperci, eu mergeam la partid să iau slăninuţă, sucuri şi alte cele, că erau mai ieftine şi mă bucuram, Dumnezeu ştie de unde, de o inexplicabilă simpatie din partea lor.
Foto: Cadru din episodul „Prizonierii în Peştera Neagră”
Ne adunam dimineaţa în faţa peşterii, făceam un foc mare, copiii veneau cu ciupercile culese din pădure, specialista le sorta şi pe cele otrăvitoare le arunca în foc, făceam ţepuşe subţiri, pe care puneam o bucată de slăninuţă, o bucată de ceapă, o ciupercă şi tot aşa, le puneam pe foc şi ieşeau nişte frigărui de te lingeai pe degete. Mâncam din farfurii d-alea de metal. Inutil să mai adaug cât de bucuroşi erau copiii, totul le plăcea, de la focul din faţa peşterii la cocoţatul pe stânci, la spălatul mâinilor în izvoare.
Sincer, nu mi-e greu să-mi imaginez entuziasmul lor şi mi-e ciudă (cred că oricui i-ar fi) că n-am făcut parte din echipa asta de „Cireşari”. „Şi aşa făceam în timpul săptămânii. Sâmbăta şi duminica seara, ne adunam toţi, făceam grătare, fripturi de la partid, bere şi Cico ţinute la rece, în izvoare (le luam de la Câmpulung, împreună cu „asistentul” meu, Adrian Sârbu, care pe atunci avea 12 ani).”
Foto: Cadru din episodul „Prizonierii în Peştera Neagră”
Câtă decadenţă! Fripturi de la partid şi ciuperci culese din pădure! Înţeleg de ce lui Blaier nu i s-a mai dat voie să ecranizeze şi celelalte volume! În plus, haimanalele alea n-aveau nici măcar cravată roşie de pionier!
Trecut-au anii de la „Cireşarii”. Un drum făcut de regizorul Andrei Blaier la Peştera Urşilor fu de natură să-i trezească emoţii spontane. Piroanele pe care se agăţaseră microfoanele în timpul filmărilor mai erau, încă, mărturii neînsufleţite ale unor stări sufleteşti vii. Autentice. La urma urmei, ce rămâne pe piatră numai Dumnezeu mai poate să mai dărâme.”
- Dâmboviciorenii, figuranţi în alaiul de nuntă din „Cireşarii”
Foto: Cadru din episodul „Mesajul”
Rezervăm partea finală a articolului amintirilor Magdalenei Dumitru, de la Dâmbovicioara, a cărei casă face uşor de recunoscut locul în care s-a tras scena cu alaiul nunţii din episodul nr.6, “Mesajul”. Mulţimea de actori şi de dâmbovicioreni participanţi la filmări a coborât de pe strada care duce la Tabăra Oratia. La intrare pe uliţa pavată cu bolovani – în prezent, este asfaltată – era IMS-ul unui localnic care lucra la pădure. Pădurarul Ion Pâtea! „Dumnezeu să-l ierte pe nenea Pâtea! Soţia dumnealui trăieşte. În alaiul nunţii erau figuranţi, pentru că ei ne adunau din sat. Bunicii noştri au participat ca figuranţi.”, ne spunea aceasta.
Casa familiei Magdalenei Dumitru este uşor de reperat, chiar dacă, în timp, i s-au adus îmbunătăţiri, gardul fiind executat un deceniu mai târziu, însă construcţiile învecinate s-au schimbat faţă de decorul din „Cireşarii”. Turla bisericii a servit, într-o secvenţă scurtă, drept ascunzătoare a copiilor.
La filmări, în general, erau solicitaţi sătenii care aveau cai. „Noi aveam cal în acea perioadă. Când se făceau filme istorice şi era nevoie de figuranţi, fraţii mei erau înnebuniţi! Cel puţin fratele cel mijlociu călărea… îi plăcea! Aveam o iapă neagră, frumoasă, şi el abia aştepta să se ducă. Mama îl aştepta la treburi, la fân, şi el pierdea toată ziua. Odată a rămas şi lumea nemâncată la fân, că el trebuia neapărat să fie la filmări. Ce bătută a mâncat atunci!”, povestea amuzată Magdalena Dumitru, rememorând clipe frumoase din copilărie.
Foto: Cadru din episodul „Prizonierii în Peştera Neagră”
Interlocutoarea noastră păstrează o nostalgie a vremurilor când, vară de vară, Dâmbovicioara se umplea de acţiune, graţie producţiilor cinematografice, care aduceau actori cunoscuţi în zonă. „Eu eram micuţă, dar vara era un entuziasm când veneau cei de la cinematografie să filmeze. Era o adevărată sărbătoare în sat, pentru că ne scoteau un pic din starea noastră de „hibernare”. Având nevoie de figuranţi, foarte multă lume a participat la filmări. Şi la „Acţiunea Autobuzul”, şi la nişte filme istorice, nu mai vorbesc despre „Drumul oaselor”. S-a filmat exact la intrare în defileu, unde erau nişte varniţe. Cascadorii repetau zile întregi rostogolirea lui Florin Piersic. Multe pelicule s-au filmat în zona noastră. Nu era vară în care să nu se filmeze. Era… fascinant! Ştiţi de ce? Pentru că luam contact cu regizorii, cu actorii, cărora părinţii noştri le puneau la dispoziţie mâncare… glume seara, povesteau, era frumos acel schimb de păreri, de idei, de trăiri. După aceea era încântarea că vedeai filmul, recunoşteai zona şi erai entuziasmat că l-ai văzut pe actorul respectiv în „carne şi oase”. Probabil, de aceea, noi am rămas cu această părere bună despre actorii noştri care au fost. Pe cei actuali nu-i cunoaştem atât de bine, ştiu că sunt talentaţi, dar noi nu mai avem contactul pe care l-am avut la vremea respectivă.”, a încheiat Magdalena Dumitru.
Magda BĂNCESCU