Vila „Apostol Mirea” din Câmpulung. Carte poştală ilustrată, perioada interbelică. Colecţia Gheorghe Chița
Inaugurată în anul 1904 și situată într-o splendidă poziție în partea de nord-vest a Câmpulungului, de unde se pot vedea munții și împrejurimile, vila „Apostol Mirea” a fost una dintre cele mai frumoase construcții ale orașului în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Proprietate a lui Apostol D. Mirea (1858-1949), luptător ca voluntar în Războiul de Independență din 1877 și devenit apoi consilier comunal al orașului Câmpulung, vila așezată pe o colină sub dealul Gruiului reprezintă o construcție tipică pentru arhitectura românească. Prin căsătoria din 1913 a Margheritei Mirea, fiica lui Apostol D. Mirea, cu locotenentul de cavalerie George Negulici, fiul lui Gheorghe Negulici (1856-1914), deputat, senator și prefect de Muscel, vila a fost locuită de descendenții acestora, ceea ce a făcut ca în timp ea să fie cunoscută și cu numele vila „Negulici”.
- Declanşarea incendiului la vila „Apostol Mirea”
Nu împlinisem încă nouă ani în vara anului 1963, când terminasem clasa a II-a la școala „Oprea D. Iorgulescu” din Câmpulung. Locuiam cu părinții într-o casă de pe străduța Maior Brașoveanu, colț cu Aleea Uleia, în spatele bisericii Sf. Nicolae-Nicuț – Sf. Mina. Stăteam cu chirie la doamna Cartojan și familia mea împărțea cu proprietara jumătate din casă. Pentru că a locui cu chirie nu era o situație tocmai fericită, ai mei cumpăraseră un teren în apropiere, pe strada Parcul Mirea, și începuseră să adune materialele necesare ridicării unei case.
Fotografia și prezentarea lui Apostol D. Mirea în „Albumul ilustrat al Partidului Național Liberal. Portrete și biografii”, București, 1913
În dimineața aceea senină de vară a lui 1963, eram în curtea casei de pe Maior Brașoveanu și îmi făceam de lucru, ca într-o zi de vacanță. Prietenii mei cei mai buni, singurii de fapt pe atunci, Mircea Moldoveanu și Marin Rădulescu, vecini cu mine pe Aleea Uleia, nu dădeau niciun semn de viață, așadar nu era rost de joacă.
Aflat singur în curte, la un moment dat privirea mi-a fost atrasă de ceva ciudat: din acoperișul vilei „Apostol Mirea” ieșeau flăcări! Flăcările ardeau în partea dreaptă a acoperișului (cum privești vila din stradă), imediat sub luminatorul din acoperiș. M-am uitat cu atenție și nu îmi venea să cred ce se întâmplă: focul se întindea încet-încet și începea să cuprindă treptat o parte tot mai mare din acoperișul de șiță.
Vila „Apostol Mirea” se afla foarte aproape, la numai 100 de metri, de locuința noastră din străduța Maior Brașoveanu și totul se vedea foarte bine. Mi-am aruncat privirile în jur. La ora aceea nu era țipenie de om pe stradă, nimeni în curțile vecinilor și, mai ales, nimeni în curtea vilei. Am stat uluit câteva clipe, așteptând ca să strige cineva „Foc! foc!” și să îi alarmeze astfel pe cei dinăuntru. Era însă o liniște perfectă. Spărgând tăcerea, începea să se audă cum trosnea sub flăcări vechea șiță a vilei.
Mi-am mai aruncat încă o dată privirea speriată în jur. Tăcere deplină! Atunci, din curte am alergat într-un suflet în casă la ai mei și, dând cu putere ușa camerei de perete, am strigat dintr-o suflare, cât am putut: „Arde vila Negulici!”
Deși Apostol Mirea construise vila și fusese primul proprietar, noi toți din cartier îi spuneam vila „Negulici”. Mama, speriată că am dat așa buzna din senin în casă, dar și de strigătul meu disperat, a făcut dintr-o dată ochii mari și i s-a adresat imediat Tatei: „Du-te și vezi ce se întâmplă!”. Tata era într-o ținută lejeră, de casă, și a început imediat să se îmbrace. Se îmbrăca parcă mult prea încet în raport cu gravitatea momentului, așa mi se părea. În fine, am ieșit amândoi din casă și am alergat împreună spre vila care avea acoperișul în flăcări.
- Focul începe să se extindă
În cele câteva minute scurse din momentul în care zărisem focul și până în clipa când am ajuns pe strada Parcul Mirea, lângă vilă, tăcerea anterioară dispăruse. Câțiva vecini observaseră și ei focul și se alertaseră. „Pompierii, să fie chemați imediat pompierii!” a strigat cineva. Agitația pusese stăpânire pe toți cei de față, neputincioși însă în fața incendiului.
Vila „Apostol Mirea”. Carte poștală ilustrată, editura Ion Zărnescu, Câmpulung, 1930. Colecția Gheorghe Chița.
Între timp, focul cuprinsese toată partea dreaptă a acoperișului și tindea să se extindă și către partea stângă. Șița trosnea din ce în ce mai tare și mici bucăți de șiță aprinsă, luate de vârtejul iscat de foc, au început să zboare prin aer. Erau ridicate parcă de o mână nevăzută și apoi coborau deasupra noastră, încă arzând.
Curiozitatea de copil m-a împins să mă apropii și mai mult de vila în flăcări ca să văd mai de aproape ce se întâmplă. Deja prin curte alergau câțiva vecini care încercau să improvizeze soluții cum ar putea fi stins pojarul. Am vrut să fac și eu câțiva pași din stradă acolo înspre ei, dar mi-a fost imposibil. Dogoarea era așa de mare încât am simțit imediat cum îmi arde fața. Mirându-mă cum pot sta oamenii aceia așa de aproape, m-am retras speriat în stradă.
- Incendiul cuprinde şi casa lui Spiridon Aldea
Trecuse o vreme de când focul pusese stăpânire pe aproape întreg acoperișul și pompierii tot nu veneau. La un moment dat am auzit agitație pe strada Parcul Mirea, în partea dreaptă a vilei „Apostol Mirea”. Acoperișul din șiță al casei lui Spiridon Aldea, ce se afla situată mai jos de vila de pe colină, luase și el foc. Cineva pusese o scară și vecinii aduceau găleți cu apă, pe care Spiridon Aldea le arunca febril deasupra acoperișului în flăcări al casei sale. Mai că reușise să stingă focul, când acesta s-a reaprins în altă parte, amenințându-i astfel toată casa, în timp ce scântei și bucăți de șiță aprinsă cădeau fără încetare din văzduh.
Gălețile cu apă, aduse de vecini de la izvorul aflat chiar peste drum, veneau însă mult prea rar. Spiridon Aldea a găsit atunci o soluție salvatoare. Și-a scos toate preșurile din casă, vecinii le-au udat cu apă și omul și le-a întins așa ude pe casă. Am văzut cum ieșeau aburi din ele, puse acolo pe acoperișul încins și parțial ars, dar preșurile acelea i-au scăpat casa de la ruină.
- Focul de la vila „Apostol Mirea” ameninţă totul în jur
Terenul pe care părinții îl cumpăraseră pe strada Parcul Mirea ca să ne construim și noi o casă, pentru ca să nu mai stăm cu chirie la doamna Cartojan, se afla chiar vizavi de vila „Apostol Mirea”. Ai mei aduseseră materialul lemnos ca să se usuce și îl stivuiseră în curte. Din el urmau să fie confecționate ușile, ferestrele și scândurile pentru dușumea. O altă stivă era formată din bârnele groase pentru casă și așa-numiții căpriori, trunchiuri lungi și subțiri de brad, care urmau să fie folosiți la construirea acoperișului.
Căsătoria Margheritei Mirea, fiica lui Apostol Mirea, cu locotenentul de cavalerie George Mirea, fiul lui Gheorghe Negulici, deputat, senator și prefect de Muscel. Invitația de nuntă, Câmpulung, 13 decembrie 1913.
Scânteile și bucățile aprinse de șiță, care zburau fără încetare din acoperișul în flăcări, începuseră să ajungă și la stivele noastre din lemn de brad. În fond, erau doar 30-40 de metri până la focul acela grozav care mistuia acoperișul vilei „Apostol Mirea”. Tata, de nevoie, se transformase într-un „paznic” al stivelor noastre din lemn de brad și veghea cu îndârjire ca nicio bucată de șiță aprinsă să nu incendieze lemnele, pe care le acoperise grijuliu cu niște carton gudronat.
- Ştefan Bătăiosu îşi pune viaţa în pericol
În acest timp, pompierii atât de așteptați de toată lumea, și văzuți ca singura salvare, nu mai soseau odată. După ce focul năruise o bună parte din acoperiș, s-a întâmplat ceva grozav: unul dintre brazii aflat chiar în fața vilei a luat foc. Focul de pe acoperiș s-a unit astfel cu focul din bradul în flăcări. Pălălaia scotea niște trosnituri teribile și se înălța înfricoșător spre cer. Atunci am auzit printre vecini voci care spuneau că vila nu mai poate fi salvată și totul din ea va fi mistuit de flăcări.
După ce și bradul a luat foc, dogoarea era atât de puternică încât nici pe stradă n-am mai putut sta și m-am retras câțiva metri în curtea noastră. În toiul lamentărilor, al țipetelor de disperare că focul va coborî de la acoperiș la camerele de locuit, s-a întâmplat ceva suprarealist: una dintre ferestrele de la etaj s-a deschis! În spatele ei a apărut cu mișcări febrile, pentru o secundă, un bărbat. Apoi a dispărut ca să reapară după alte câteva clipe la fereastra deschisă în partea stângă a vilei. În mâini ținea lucruri pe care le arunca pe fereastră jos, în curte: perne, plăpumi, haine, îmbrăcăminte de tot felul, obiecte diverse.
„E domnul Bătăiosu!” a strigat deodată cineva care îl recunoscuse pe bărbat prin fumul care învăluia totul în jur. Cu un curaj nebănuit de nimeni, vecinul nostru de pe Aleea Uleia luase de unul singur o hotărâre aproape nebunească: cu focul arzând deasupra plafonului, cu primejdia iminentă ca tavanul să se prăbușească peste el, Ștefan Bătăiosu, care purta parcă un nume de familie predestinat – Bătăiosu! -, încerca să salveze ce se mai putea salva. În lupta contracronometru cu focul, au început astfel să zboare pe fereastră, aruncate de curajosul bărbat, chiar scaune și părți din mobilierul camerelor, care se zdrobeau cu zgomot jos, la contactul cu pământul înierbat din curte. Orice trebuia salvat atât timp cât se mai putea!
- Intervenţia tardivă a pompierilor
În acest timp, acoperișul și apoi bradul din fața vilei „Apostol Mirea” arseseră ca niște torțe. Focul nestăpânit își unise puterile într-o vâlvătaie înfricoșată. După ce consumase resursele lemnoase ale podului, pojarul începea să muște din ce rămăsese nepârjolit – foișorul și zidurile vilei.
În clipele acelea înspăimântătoare, am auzit o sirenă asurzitoare și o mașină uriașă, roșie, a intrat cu viteză pe strada Parcul Mirea și, pe poarta larg deschisă, a oprit în curtea vilei. Erau pompierii! Cu mișcări iuți, antrenate, pompierii au desfăcut furtunurile și le-au înșurubat unele în altele.
Bustul dorobanțului Apostol D. Mirea, luptător ca voluntar în Războiul de Independență din 1877. Muzeul Național de Istorie a României, București. Foto: A.S.
Dar ce se întâmplă? De ce nu aruncă apă asupra focului? De ce mai zăbovesc? Spre uimirea mea, am văzut cum pompierii, cu aceeași uimitoare abilitate, au început să desfășoare alte furtunuri în josul străzii, spre cârciuma „Hai la noi” și apoi mai departe. De ce asta?
S-a aflat atunci că mașina pompierilor nu avea în ea apă. Era complet goală! Chiar așa! A mai durat ceva timp până când apa necesară stingerii incendiului, venită de undeva din jos, de la distanță, a umflat furtunurile și, dirijată de pompieri, a ajuns în sfârșit să șiroiască pe pereții vilei. Unii spuneau că apa ar fi trasă chiar din ștrandul orașului sau din Râul Târgului!
Îmi aduc aminte foarte bine un moment de cumpănă! Focul prinsese stâlpii de susținere ai foișorului vilei care începuseră să ardă încet, mocnit. Prăbușirea lor ar fi însemnat și prăbușirea părții din față a întregii construcții. Și acum parcă văd cum jetul de apă, direcționat de pompieri spre stâlpii de susținere, a scos din ei un fum dens, amestecat cu abur. Stâlpii sfârâiau la contactul cu apa. Apoi jetul de apă a fost îndreptat spre resturile acoperișului și rămășițele a ceea fusese înainte podul casei. Încet-încet pojarul a început să se stingă. Nu se mai vedeau flăcări, iar de peste tot se ridica spre cer doar un fum negru, mirosind a ars. Bătălia cu focul se încheia…
Abia atunci am avut curajul să intru și eu în curtea vilei „Apostol Mirea” și să mă apropii de monstrul doborât.
- Epilog
Se spune că o neglijență a generat acest dezastru de la vila „Apostol Mirea”: un rest de țigară, încă aprins, aruncat fără păsare pe fereastra luminatorului din pod, a căzut din greșeală pe șița acoperișului. În loc să ajungă jos, în iarba din curte, a rămas agățat de șiță și de aici a pornit totul!
Vila „Apostol Mirea” a continuat să fumege mai multe zile după incendiu, iar vântul să măture de pe planșeul clădirii hârtii și resturi arse, împrăștiindu-le, negre, în jur.
Am rămas marcat de această întâmplare înfricoșătoare din copilărie la care am fost martor ocular încă din primele clipe. Peste doi ani, ai mei au finalizat casa noastră din strada Parcul Mirea nr. 11, construită vizavi de vilă, și ne-am mutat aici. Ani de zile am trecut prin fața urmelor lăsate de focul nemilos, privindu-le, negre, pe pereții și stâlpii arși ai foișorului vilei, amintindu-mi mereu de momentele acelea de coșmar din vara anului 1963. Rămasă fără acoperiș, ciuntită, înnegrită, frumoasa vilă „Apostol Mirea” îmi apărea de fiecare dată ca un uriaș grav rănit, care doarme.
Când am ajuns în clasa a VI-a și am studiat „Sobieski și românii” de Costache Negruzzi, făcând un paralelism cu realitatea, finalul nuvelei m-a dus imediat cu gândul la întâmplarea de pe când aveam nouă ani. Cetatea Neamțului, asediată de trupele regelui polonezIan Sobieski, îmi părea în imaginația mea aidoma vilei „Apostol Mirea”, asaltată de focul necruțător:
„…Îndată se făcu loc moldovenilor, care, luându-și răniții, se îndreptară cătră munți, în vreme ce oastea [poloneză] se cobora încet la vale. Iar cetatea cu porțile deschise, purtând pe zidurile sale urmele bombelor dușmănești, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaș”.