Foto: Gustav Weigand, „Tărancă din Chilii, județul Muscel”, 1899 – 1901
Despre filologul Gustav Weigand am auzit prima oară la un seminar de lingvistică pe când eram student în anul întâi la Facultatea de Litere din București. Ceea ce m-a uimit atunci a fost faptul că un cercetător străin, un german, s-a putut specializa atât de profund în tainele limbii române, încât să trezească admirația celor mai mari lingviști români. După ce am citit despre el în anii facultății, numele lui Gustav Weigand mi-a rămas întipărit în memorie pentru multă vreme.
De curând, dorind să aflu cât mai multe despre el, despre studiile și cărțile sale, am mers la Biblioteca Academiei Române din București și am căutat la fișier tot ce se găsea înregistrat. În afară de cărțile și cercetările lui lingvistice, care conțin în ele toată acribia renumitei școli filologice germane, am dat peste o surpriză de proporții: Gustav Weigand este autorul unui album cu excepționale fotografii etnografice, realizate între 1899 și 1901 în toate zonele României. După cum stă însemnat pe prima pagină a albumului, acesta a fost dăruit de lingvistul german Bibliotecii Academiei Române în ședința din 22 februarie 1902, perioadă în care director al Bibliotecii era ilustrul filolog și bibliograf Ioan Bianu.
Lingvistul Gustav Weigand – schiţă de portret
Foto: Lingvistul german Gustav Weigand (1860 – 1930). Fotografie din anul 1908
Gustav Weigand, născut în 1860 la Duisburg, s-a remarcat prin numeroasele sale lucrări despre limbile și dialectele din sud-estul Europei și este considerat a fi unul dintre pionierii cercetării lingvistice a limbii române. Totodată, el a dezvoltat conceptul de filologie balcanică, conform căruia limbile Peninsulei Balcanice ar trebui să fie înțelese ca o unitate coerentă datorită gradului de influență reciprocă.
Gustav Weigand a studiat între 1884 și 1888 limbile moderne la Universitatea din Leipzig, unde și-a luat și doctoratul. Apoi a lucrat ca lector specializat în gramatica limbilor romanice la Facultatea de Filosofie a Universității din Leipzig. În 1893 a fondat Institutul pentru Studiul Limbii Române la Universitatea din Leipzig, iar mai târziu și un Institut pentru limba bulgară.Romanistul Gustav Weigand a fost primul lingvist străin care a cercetat, la fața locului, dialectele și graiurile limbii române, călătorind între anii 1887 și 1909 în toate ținuturile locuite de români. În 1895 el a consacrat în lumea științifică folosirea denumirii „aromân”, care a înlocuit-o pe cea limitativă de „macedonean”. Pentru contribuția sa științifică majoră, în anul 1892 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Foto: Gustav Weigand, „Țărancă din Priboieni, județul Muscel”, 1899 – 1901
În 1926 Weigand s-a mutat de la Leipzig la Belgershain. Acolo dobândise deja un teren în 1916 și, treptat, și-a construit o casă, înconjurată de un parc și o livadă. După pensionarea lui în 1928, lingvistul a predat fondurile institutelor sale private Universității din Sofia, iar fondurile albaneze au stat la baza fondării Bibliotecii Naționale din Tirana.
Gustav Weigand a devenit membru de onoare al Institutului Științific Macedonean la împlinirea a 70 de ani, iar Academia Bulgară de Științe i-a organizat cu acest prilej o sesiune onorifică. Regele bulgar Ferdinand I i-a acordat Ordinul „Alexandru Clasa a II-a” și a primit Medalia Capitalei de la Consiliul Municipiului Sofia. Contribuțiile sale filologice pentru zona balcanică sunt și astăzi onorate la Plovdiv și Sofia, unde două străzi poartă numele lui.
Albumul „Colecţie de fotografii (tipuri, porturi, case, biserici şi altele)”
Foto: Gustav Weigand, „Țărancă din Nămăești, județul Muscel”, 1899 – 1901
Albumul cu fotografiile etnografice ale lui Gustav Weigand, aflat în colecțiile Bibliotecii Academiei Române, complet uitat astăzi, poartă la început o însemnare scrisă chiar de autor: „Colecție de fotografii (tipuri, porturi, case, biserici și altele) adunate și dedicate Academiei Române de Gustav Weigand, Leipzig, 1902”. Pe fiecare filă a albumului sunt câte patru fotografii, de formă pătrată, iar fiecare imagine are sub ea o însemnare prin care filologul german o localizează și o explică. Suntem astfel purtați prin regiunile României de la 1900, iar itinerariul este cu totul impresionant, de vreme ce Gustav Weigand a făcut fotografii atât în Muntenia (Dâmbovița, Muscel, Argeș, Prahova, Ilfov, Olt, Teleorman, Romanați etc.), cât și în Moldova (Bacău, Roman, Neamț, Bicaz, valea Bistriței, Suceava, Botoșani etc.).
După cum el însuși mărturisește, fotografiile au fost realizate pe parcursul a trei călătorii, între 1899 și 1901, timp în care filologul a folosit o trăsură ca să străbată drumurile pline de glod ale României, transportându-și aparatul de fotografiat (foarte voluminos în acea perioadă), trepiedul și plăcile fotografice.
Foto: Gustav Weigand, „Casă din Golești, județul Muscel”, 1899 – 1901
Ceea ce dovedește spiritul științific al acestui remarcabil lingvist și fotograf este faptul că, în cercetarea sa, Gustav Weigand nu s-a mărginit doar la teritoriul României din hotarele de la 1900. Astfel, el a călătorit și în alte zone locuite de românii din Transilvania (Bran, Sibiu, Arpașul de Jos, Săcele, Boian etc.), din Bucovina (Cernăuți, Vatra Dornei, Poiana Stampei, Noua Suliță), din Maramureș (Rozavlea) și din Basarabia (Criuleni, Văncicăuți, Cogălniceni etc.), ajungând chiar până la Coșnița, aflată „în gubernia Herson din Rusia, dincolo de Nistru”, după cum notează autorul sub fotografie.
În alcătuirea albumului său, o parte dintre fotografii înfățișează așa-numite „tipuri”, prin aceasta înțelegându-se femei și bărbați îmbrăcați în costume naționale specifice zonei. De remarcat că un contemporan al lui Gustav Weigand, fotograful Ioan Niculescu, alcătuia la București în aceeași perioadă un album intitulat „Monumente istorice ale României. Tipuri din județele Argeș și Muscel. Anul 1893”, folosind ideea de „tip” cu aceeași semnificație.
În prima parte a albumului său, Gustav Weigand înfățișează o mare varietate de „tipuri” din toate regiunile locuite de români, ducând astfel mai departe și completând opera de pionierat în fotografie a lui Carol Popp de Szathmari, cel care începând din 1866 a realizat la noi cele dintâi fotografii etnografice. Obiectivul filologului german s-a îndreptat deopotrivă și spre casele țărănești, înregistrând diversitatea acestor construcții în funcție de zonă (Muntenia, Moldova, Transilvania, Basarabia, Bucovina). O altă serie de fotografii îi surprinde pe locuitori cu îndeletnicirile lor zilnice, dar și la biserică în zile de sărbătoare.
Foto: Gustav Weigand, „Biserica din Golești, județul Muscel”, 1899 – 1901
Ajuns în Muscel, Gustav Weigand s-a oprit în câteva locuri: la Chilii, lângă Câmpulung, unde a fotografiat o localnică îmbrăcată în costum tradițional, la Nămăești, pentru a imortaliza o țărancă în portul caracteristic zonei și la Priboieni, unde o săteancă este fotografiată în curtea din fața casei sale. Toate femeile sunt desculțe. La Golești, fotograful a surprins locuința unui țăran înstărit, cu o poartă monumentală la intrare, precum și frumoasa biserică din această localitate.
În ultima fotografie a albumului putem vedea trăsura care l-a purtat pe lingvistul german, vreme de trei ani, prin toate regiunile locuite de români, pentru a realiza o cercetare etnografică unică în vremea sa, rămasă astăzi necunoscută.
Umbra lui Gustav Weigand
Nu e o întâmplare că scriitoarea Ohara Donovetsky, cercetător științific și doctor în filologie, ajunsă la Leipzig, orașul lui Gustav Weigand, a scris atât de frumos despre acest lingvist german. Reproduc aici un fragment:
Foto: Gustav Weigand, „Trăsura cu care am făcut trei călătorii, 1899 – 1901”
„Am pentru Gustav Weigand un sentiment foarte greu de explicat și de înțeles (chiar și de mine), am nu numai senzația că am lucrat împreună și că l-am cunoscut (deși e imposibil, pentru că s-a născut în 1860 și a murit în secolul trecut), dar și că ne leagă o prietenie veche sau un fel de înrudire stranie și greu de descâlcit.
„Ne știm” de pe vremea când buchiseam de zor la graiurile muntenești (și am făcut-o mulți ani și cu atâta râvnă, că nu mă pot opri nici azi), atunci am dat de numele lui și opurile lui de nenumărate ori la Institut, în discuțiile cu domnul profesor Nicolae Saramandu. […]
Am simțit umbra (și mintea) lui Weigand peste tot, m-a impresionat întâi sau mai ales pentru că a ales să învețe limba română și apoi să cerceteze limba română vorbită, el, un neamț get-beget. […]
Culmea este că nu mi-am amintit de Weigand imediat ce am ajuns la Leipzig (m-a luat pe sus întâi duhul lui Bach), ci de-abia după câteva săptămâni. Când mi-am dat seama că am ajuns fizicește să merg pe urmele lui, am amețit”.