Cu 50 de ani în urmă, publicaţia „Viaţa Studenţească” dedica o pagină întreagă mărturisirilor a trei angajaţi ai uzinei proveniţi din generaţii diferite şi poziţii diferite în cadrul Uzinei ARO. Uzina Mecanică Muscel, în 1974, anul realizării dialogurilor cu Paraschiv Siman, Victor Naghi şi tânăra ingineră Silvia Rusu.
În momentul convorbirilor realizate de Nicolae Şeitan, lereşteanul Paraschiv Siman avea 59 de ani. Lucra ca mecanic şi avea, în 1974, o vechime de 29 de ani, cu o întrerupere de nouă ani, între 1959-1968, când a îndeplinit o funcţie de partid, cum erau timpurile.
Victor Naghi avea 50 de ani pe atunci. Muncitor strungar până la 11 iunie 1948, când a fost numit director al Fabricii de Pompe din Bucureşti. În 1950, a fost transferat în acelaşi post la Uzinele Metalurgice Călan, pentru ca, în 1956, când se hotăra fabricarea automobilului românesc de teren, să devină director al Uzinelor Mecanice din Câmpulung Muscel.
Ing. Silvia Rusu, născută în 1949 – în vârstă de 25 de ani în momentul interviului -, fiica lui Paraschiv Siman, căsătorită, soţul inginer la Combinatul de Lianţi şi Materiale de Construcţii Muscel. A absolvit Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini din cadrul Politehnicii braşovene în 1972, an în care s-a angajat la Uzina Mecanică Muscel, în cadrul Serviciului Proiectare-Documentare.
Noi reluăm gândurile celor trei datorită nostalgiei pe care o trezesc cititorilor amintirile legate de uzină, de maşină şi, în special, de oamenii de la ARO, mulţi plecaţi dintre noi. Ne-au rămas, însă, cuvintele lor scrise în astfel de relatări publicate în presa supusă cenzurii şi preamăririi fostului regim. Povestirile lor sunt, însă, despre viaţa personală şi profesională profund legată de familia de la ARO, în mijlocul căreia se întâmpla frecvent să petreacă mai mult timp decât cu cea de acasă.
- „Am fost, suntem şi vom fi o familie unită…”
Paraschiv Siman: Abia întors de pe front, m-am hotărât să vin mai aproape de casă. De fel sunt de aici, muscelean din tată-n fiu, dar meseria de mecanic am deprins-o, înainte de război, tocmai de la Bucureşti, la atelierele „Leonida”, unde lucrasem vreo opt ani, până la mobilizare.
În august 1945, aici era, însă, o făbricuţă de piese mărunte, accesorii pentru avioanele care se asamblau la Braşov, ca şi pentru producerea de lacăte sau vermorele. Gândiţi-vă numai la drumul uriaş parcurs de noi, muncitorii, de la aceste produse, până la automobilul românesc de teren, acest ARO 244, pe care îl exportăm în 49 de ţări şi care este supranumit, pe drept cuvânt, „Zimbrul carpatin”! Noi, cei care, în anii aceia de răscruce, eram aproape oameni maturi, cei care înţelesesem sau începeam să înţelegem viitorul acestei politici (n.r. de industrializare), eram puţini. Şi poate de aceea ne-a fost şi mai greu la început.
În acei ani de instabilitate economică, de secetă, adeseori erau momente când conducerea întreprinderii, o societate anonimă pe acţiuni, nu avea bani să ne plătească salariile (şi numai o amărâtă de pâine de mălai costa două-trei sute de mii de lei)… Dar n-am dat nicio clipă înapoi.
Erau foarte puţini oameni care cunoşteau meserie, erau şi destule elemente interesate ca fabrica să dispară, folosind şubredul argument că pe aceste meleaguri nu există tradiţie, că noi, ţăranii, nu putem face industrie, că am crescut din moşi strămoşi oi… Atâta ştim, atâta să facem.
Am început, însă, să calificăm muncitori într-un ritm uluitor, au început să vină la uzină din ce în ce mai mulţi oameni interesaţi de meserie, foarte mulţi tineri, aproape copii, de fapt, ei au fost cei care au reacţionat primii, cu entuziasmul şi înflăcărarea proprii vârstei.
Cred că, în acei ani de muncă încordată, mi-au trecut prin mână peste 30 de băieţi. Mulţi dintre ei sunt astăzi ingineri, maiştri. În anii aceia trebuie căutate rădăcinile colectivului muncitoresc atât de unit pe care îl formăm astăzi. Mulţi dintre noi, muncitori atunci, stăteam la maşină şi câte 48 de ore fără întrerupere, au fost şi săptămâni când am dormit în uzină, când nu reuşeam să ajung până acasă, care este doar la vreo 800 de metri de poarta uzinei.
Este adevărat, am şi o soţie foarte înţelegătoare. Singurul lucru pe care mi-l reproşează acum, când şi cele două fete ale noastre lucrează tot aici la UMM, este că nu am lăsat-o şi pe ea să lucreze la uzină. Şi are dreptate, ar fi făcut parte şi din această a doua familie a mea. De fapt, am fost, suntem şi vom fi, sper, o familie unită. Spunând aceasta, mă gândesc atât la familia de acasă, cât, mai ales, la marea familie a Uzinei Mecanice Muscel.
- „Nu suport indolenţa, individualismul, abaterile de la disciplina muncitorească, dezordinea”
Victor Naghi: Chiar dacă la aproape 50 de ani am părul complet albit, răspunderea de a conduce colective de mii de muncitori n-a fost niciodată pentru mine o stare apăsătoare. E o stare de nelinişte, o nelinişte permanentă, dar creatoare. Pentru ceea ce faci tu, dar şi ce fac ceilalţi, cei pe care-i conduc: e o nevoie de confruntare continuă între ceea ce ţi se cere şi ceea ce oferi.
În aceste domenii industriale în care am lucrat, domenii încă „nedesţelenite” la noi, în perioadele respective, m-am izbit – cuvântul este foarte propriu – de obstacole inevitabile oricărui început, de timpul necesar să cunoşti noile colective cu care trebuia să colaborezi un an, doi ani, cinci ani sau mai ştiu eu cât, să le sudezi, să găseşti şi să întinzi punţile spre conştiinţa, sufletul şi înţelegerea a mii de oameni, să învingi suspiciuni, să insufli curaj… Da, curaj, termenul nu este folosit gratuit. De pildă, curajul de a aborda un nou capitol al progresului tehnic, curajul de a începe ceva măreţ de la zero sau de la cote foarte apropiate lui.
Primul motor…, primul autoturism, un IMS 57… prima producţie de serie mică, aproape patru milioane de lei pe an, în 1957… prima producţie de serie mare… Toate aceste etape, istorice pentru noi acum, erau însoţite de propriile noastre bucurii, dar, mai ales, de propriile noastre nemulţumiri, de noi semne de întrebare, de noi căutări.
În acele timpuri, eram prezent pretutindeni, în toate secţiile şi atelierele, eşecurile mai mari sau mai mici nu le despărţeam de răspunderea mea, nu căutam vinovaţi şi sugestii. Dacă simţeam că pot şi că trebuie să ajut pe vreunul dintre muncitori, nu stăteam pe gânduri, îmi suflecam mânecile şi treceam la maşină… Adeseori, noaptea sau în zorii zilei, ori de câte ori era nevoie, oamenii mă găseau aici. Alături, schiţe ale proiectanţilor, maldăre de cărţi tehnice, de specialitate… Toţi trebuia să învăţăm. În acea perioadă, am renunţat la mulţi oameni buni ca să-i trimitem la şcoli. Fără cultură tehnică n-am fi răzbit.
Mai târziu, treptat, beneficiarii externi au început să se înmulţească şi, practic, aproape fiecare dintre ei are pretenţiile sale specifice, iar noi trebuie să le satisfacem. Odată intraţi în circuitul mondial al schimbului de valori, nu e uşor să te menţii ca partener solicitat, de prestigiu. Director cu oarecare experienţă fiind, ştiu că, în fiecare moment, trebuie să detectez înclinaţia spre inventivitate, să o stimulez. Observ foarte atent oamenii, în procesul muncii, dar şi în dialoguri pe care le dirijez intenţionat spre controversă, luând aminte la argumentaţii şi la spiritul de opinie… Vreau să ştiu foarte bine ce-i în capul unui om înainte de a-i pune la dispoziţie mijloacele materiale. Dar, odată convins, o fac fără rezerve. Spiritul inventiv, pasiunea creatoare se pot dezvolta numai într-un climat de încredere.
Aflaţi, însă, că nu-s tipul conducătorului blajin, îngăduitor… Dimpotrivă! Cer mult. Sunt aspru, chiar violent uneori! Nu suport indolenţa, individualismul, abaterile de la disciplina muncitorească, dezordinea. Le văd din ce în ce mai rar, dar când le văd, nu iert!
„Îngăduinţa creştinească” nu intră în vederile mele! Nu faci un bine semenului tău lăsând ghemul de neajunsuri să se îngroape ca un bulgăre de zăpadă mereu rostogolit… În tinereţea mea am fost zurbagiul cartierului bucureştean Tei. Munca m-a adunat de pe drumuri. Mi s-a acordat multă încredere, dar niciodată nu mi-au fost trecute cu vederea greşelile. E o modalitate dreaptă şi bărbătească de educaţie, pe care o aplic la rându-mi.
- „Am lucrat la un strung, e adevărat, mai mic şi cam vechi, dar mie mi se părea că fac cel mai important lucru din lume”
Ing.Silvia Rusu: Da, pot spune deplin argumentat că am crescut odată cu uzina. Nu aveam nici patru ani când tatăl meu, Paraschiv Siman, m-a adus pentru prima oară în uzină. Veneam apoi destul de des cu mama, care îi aducea mâncare tatei, pentru că el stătea adeseori zile întregi aici. Apoi, în anii liceului, în cadrul orelor de practică petrecute în uzină, am devenit un adevărat muncitor, un adevărat participant la îndeplinirea sarcinilor. În acei ani, am lucrat efectiv la un strung, e adevărat, mai mic şi cam vechi, dar mie mi se părea că fac cel mai important lucru din lume, că fără mine producţia uzinei ar fi în pericol… Poate şi aceasta mi-a imprimat dragostea şi ataşamentul pentru acest colectiv muncitoresc.
Vedeţi, tata s-a gândit totdeauna ca fiicele lui să-şi găsească familia în uzină şi, acum, când şi sora mea, cu soţul ei, lucrează tot aici, cred că poate spune că şi-a văzut visul cu ochii.
Când, în 1972, am terminat Facultatea de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din cadrul Politehnicii braşovene, am renunţat la un post în Bucureşti sau Braşov pentru cel de aici, de la UMM. Ştiam şi simţeam cu toată fiinţa mea că aici, în uzină, voi avea posibilitatea să mă afirm, să mă calific superior în meseria aleasă, ştiam că aici, printre oamenii pe care îi cunoşteam încă din primii ani de viaţă, nu îmi va fi nici un moment teamă, că voi avea curajul de a munci, de a trăi munca la cele mai înalte cote ale sale. Am învăţat, în aceşti doi ani de când lucrez efectiv în uzină, să ştiu ce vreau, să gândesc logic, să muncesc cu tenacitate pentru realizarea visurilor mele. Cred, de fapt, sunt sigură, că aceasta este singura cale către afirmarea noastră, a tinerilor, ca nişte demni continuatori ai tradiţiilor muncitoreşti ale părinţilor noştri.