(continuare din numărul trecut)
Binecuvântările ascultării
Binecuvântarea de căpetenie a ascultării este tăgăduirea vieţii proprii, a voinţei proprii, a părerilor proprii. Adevărata ascultare omoară viaţa proprie. Iată ce scrie Caterina de Gemă despre viaţa proprie: „Viaţa proprie firească nu este decât ură, pentru că îl aruncă pe om în pierzare veşnică şi pentru că îşi alege ca stăpân pe Satan. Viaţa proprie nu se sinchiseşte de pierzarea nici a trupului, nici a sufletului, nici a aproapelui său, ci ea se arată faţă de sine şi faţă de alţii aşa de morocănoasă şi încăpăţânată, încât nu vrea să se supună nimănui. Dacă şi-a propus ceva, lucrul acela nu i-l poate scoate nimeni din minte, nici cu ameninţări, nici cu momeli. Ea nu se gândeşte nici la servilism, nici la sărăcie, nici la pagubă, nici la boală, nici la moarte, nici la iad. Să-şi facă voia proprie şi atâta. Aceasta este tot ce-şi închipuie ea că-i bine şi drept. Ea face din oameni robi ai dorinţelor sale şi ştie să ascundă orice mârşăvie sub aparenţa binelui. Ea este îmbâcsită de o aşa otravă fină, încât puţini o pot cunoaşte şi se pot feri de ea. Ea poate să îmbrace mantaua nevinovăţiei şi să-şi ascundă otrava sub ea. Uneori are ca scuză sănătatea, alteori nevoia şi câteodată iubirea şi compătimirea.”
Iubirea de sine întunecă ochiul lăuntric aşa încât omul ajunge să se bucure adesea de lucruri de care ar trebui să se întristeze şi să socotească folositoare lucrurile care nu sunt decât nişte curse ascunse şi primejdioase pentru suflet. Iubirea de sine este rădăcina tuturor necazurilor şi a oricărei nenorociri din lume. Iubirea de sine a pătruns în toate mădularele. Fără iubirea aceasta otrăvitoare, omul nu poate să gândească, să vorbească, să lucreze. împotriva acestei otrăvi primejdioase, nu există nici un alt ajutor, decât Dumnezeu, Care, prin harul Său, ne poate curăţi pe deplin. Iubirii de sine i se dă lovitura de moarte prin ascultarea de adevăr. Fii ascultător cu orice preţ şi vei scăpa de iubirea de sine.
Prin ascultare, ne lepădăm şi de voinţa proprie. Adevărata ascultare se leapădă de voinţa proprie şi se aşează sub voinţa altuia. Un om plin de voinţa lui însuşi nu se sinchiseşte nici de Dumnezeu, nici de om. Gândul lui este numai încăpăţânare; ce şi-a pus el în minte trebuie să se înfăptuiască; nu i se poate opune nimic, nici chiar un gând mai înţelept care i-ar trece prin minte. Un om încăpăţânat este întotdeauna, în mintea lui, cel mai înţelept om. El n-are pace, nici odihnă. Plăcerea şi gustul lui se îndreaptă când într-o parte, când în alta. El ar vrea să fie un creştin serios, să cunoască pacea lui Dumnezeu, să aibă părtăşie cu El, să se exerseze în sărăcirea de bunăvoie, dar nu ajunge niciodată la o astfel de ţintă dumnezeiască. Toate acestea, la el, nu sunt decât planuri pe care le părăseşte în foarte scurt timp. Este chinuit încontinuu de încăpăţânare şi de voinţa proprie. Acestea sunt ca un foc mistuitor în mădularele lui.
Nu-i nici un lucru pe care Dumnezeu să-l urască mai mult ca iubirea de sine a omului. Un sfânt a zis odată: „Lasă-te de voinţa proprie, şi ai desfiinţat iadul”. În afară de ea, nu arde nimic în noi. Proorocul Samuel a trebuit să-i spună lui Saul: „Iată, ascultarea face mai mult decât jerfele şi păzirea Cuvântului Său mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi Împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimi. Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.” (1 Samuel 15.22-23).
Ce mare binecuvântare este ca această voinţă a lui să fie răstignită şi zdrobită! Cine renunţă la voinţa lui şi la părerea proprie şi se supune lui Dumnezeu, acela ajunge în odihnă. Flăcările sfinte ale Duhului îi aprind inima. Intră de pe acum în legătura de intimitate cu Dumnezeu. O dovadă că cineva a scăpat de voinţa proprie şi de încăpăţânare este faptul că nu se mai simte insultat. Cine continuă să fie sensibil la jignire, dovedeşte prin aceasta că a rămas prizonierul părerilor proprii, al iubirii de sine, al încăpăţânării. Acest monstru cu trei capete l-a orbit. Un fiu al ascultării ştie că toate lucrurile lucrează spre binele lui. Nimic nu-l poate vătăma. Orice vrăjmaş îi devine un prieten. El mulţumeşte celor care-1 ajută să scape de duşmanii lui de căpetenie: încăpăţânarea şi iubirea de sine. Acestea sunt izvoarele otrăvite ale inimii lui. Din pricina lor nu poate avea pace şi nu poate să privească măreţia şi gloria veşnicului Dumnezeu. Viaţa proprie şi iubirea de sine se interpun între el şi Dumnezeu. În asemenea condiţii, smerenia şi blândeţea nu se pot dezvolta. Încăpăţânarea inimii faţă de Dumnezeu şi faţă de om înăbuşă totul.
Ferice de acela care-şi dă morţii viaţa lui proprie, în ascultare de Domnul Isus şi umblare pe urmele Sale! Ferice de cel sărac cu duhul, care se tăgăduieşte pe sine, care-şi ia crucea în fiecare zi! Acela scapă de această ciumă otrăvitoare şi aducătoare de moarte, care nu se sfieşte să încerce a-I răpi lui Dumnezeu atotputernicia, înţelepciunea şi dreptatea! Fericită slobozenie, tu în cer te pierzi în Dumnezeu. Ascultă de Dumnezeu, iubite cititor, urmează-L şi vei cunoaşte slobozenia. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424
Articolul precedent
Articolul următor