La începutul acestei săptămâni s-a stins din viaţă, la vârsta de 89 de ani, cel mai vârstnic lăutar din Muscel, Ion Enache, zis „Mănoi-vioristul”, cel care în ultimii ani din viaţă era nelipsit de la cununiile civile oficiate la Primăria Câmpulung, pentru a le cânta mirilor „Mulţi ani trăiască”. Nea Mănoi a locuit în Bughea de Sus şi peste 7 decenii şi-a câştigat existenţa cântând la petreceri sau la diferite momente speciale din vieţile oamenilor, fiind, până luni, ultimul lăutar în viaţă din generaţia sa. Dacă ar fi adunat orele petrecute întru încântarea sufletelor, nea Mănoi ar fi descoperit că aproape trei sferturi din viaţă şi-a petrecut-o departe de casă, de soţie şi de cei patru copii pe care îi are. Dar nu a regretat nimic, pentru că muzica a fost marea pasiune a sa şi a meritat orice sacrificiu, chiar dacă, în plan material, nu i-a adus mari satisfacţii.
La 13 ani cânta la nunţi
Bolnav fiind, Ion Enache a locuit în această iarnă la Bucureşti, la fiica lui, iar săptămâna trecută a cerut să fie adus acasă la el, la Bughea de Sus. Probabil că şi-a presimţit sfârşitul pentru că luni a trecut în lumea celor drepţi, fiind înmormântat două zile mai târziu. Ion Enache provine dintr-o familie de muzicanţi vestiţi şi, evident, microbul lăutăriei nu avea cum să-l ocolească. Cel care i-a pus prima dată arcuşul în mână a fost bunicul său, Nicolae Ştirbei, care a fost un lăutar foarte apreciat. Părinţii lui au cântat la cobză. Au fost patru fraţi, el fiind cel mai mare. Toţi au fost lăutari: doi au cântat la acordeon, unul la ţambal iar el la vioară, formând, alături de părinţi, un taraf perfect pentru nuntă. Niciunul nu a avut vreo pregătire muzicală. Cântau după ureche, aşa cum s-a moştenit în familia lor din moşi-strămoşi. Avea 13 ani când tatăl său l-a luat cu el la nunţi. Îi cumpărase o vioară de la un învăţător şi cu ea a cântat peste 40 de ani, până când s-a stricat. A trebuit să-şi cumpere alta iar în ultima vreme cânta cu o vioară trimisă de fiica sa, din Spania. În momentul în care părinţii lui au renunţat să mai cânte, din cauza vârstei, nea Mănoi a fost pe cont propriu. Schimbul între generaţii se făcea rapid, trebuia să fii prea bun ca să nu te lase în urmă cei tineri. La începutul carierei sale, el câştiga la o nuntă 400 lei. Din banii ăştia trebuia să se îmbrace, pentru că trebuia să aibă haine elegante, şi să-şi întreţină familia. A cântat pe la toţi oamenii de vază din zonă, pe vremea comuniştilor, dar şi la toate chefurile făcute de mai marii partidului. Cum era vreo chermeză, se dădea sfoară în ţară şi cei mai buni dintre lăutari erau anunţaţi că trebuie să cânte în cutare loc, la ora cutare: „Eram anunţaţi că au nevoie de o formaţie de 4 sau 5 persoane pentru o petrecere. Şi aşa ne strângeam şi ne duceam unde ni se spunea. La sfârşit ne plăteau şi bineînţeles că mâncam şi beam şi noi, ca tot omul, şi toată lumea era mulţumită. Cinstind vorbind, pe vremea lui Ceauşescu câştigam mai puţin, dar trăiam mai bine pentru că banul avea valoare. Şi apoi, era ordine. Nu erau 10 inşi să comande.”, ne spunea în urmă cu şase ani Ion Enache. Deşi pe vremea comuniştilor putea foarte bine să se întreţină ca lăutar, a trebuit la un moment dat să se angajeze, pentru că aşa era sistemul atunci. A fentat cât a fentat autorităţile, însă, până la urmă a fost ridicat de Miliţie şi încadrat în câmpul muncii. Anii au venit, inevitabil, şi peste el aşa că, după Revoluţie, treptat, treptat, nea Mănoi, a fost tras pe dreapta. A trebuit să se reinventeze şi aşa a ajuns să fie cunoscut ca vioristul de la Primărie. A rămas ultimul dintre muzicanţii generaţiei sale. Dumnezeu să-l odihnească! Alex BARBU