Slujba pe care ne-a dat-o Domnul Isus este aceea de ambasadori ai Lui, împuterniciţi şi trimişi de El (2 Corinteni 5.20) pentru a reprezenta interesele Sale. Avem de dus o mare luptă ca să câştigăm suflete pentru El, suflete care să meargă în cer. Lupta aceasta este foarte serioasă, dar nu suntem singuri. Dacă ne aşezăm pe poziţia de cetăţeni ai cerului şi ne asumăm răspunderile care ne revin în această calitate, vom căuta cu tot dinadinsul să reprezentăm interesele cerului şi să câştigăm suflete pentru cer. Toată lumea trebuie să vadă în fiecare credincios un străin, unul despre care să spună: „Acesta nu este de-al nostru”. Darurile pe care le avem sunt în mod exclusiv primite prin harul lui Dumnezeu şi sunt minunate. Există şi unele lucruri lăsate sub responsabilitatea noastră şi în privinţa lor de multe ori am greşit. Omul dovedeşte deseori multă delăsare şi rămânere în urmă în lucrurile care angajează răspunderea lui. De aceea ne rugăm ca Domnul să ne umple de tot mai multă râvnă şi pricepere şi să ne folosească, după cum găseşte El cu cale în lucrarea Lui. Sunt adunări care au decăzut din pricină că cei din ele au spus: „Cei ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu, aceia trebuie să câştige suflete pentru Domnul. Deci ei sunt datori să-şi facă lucrarea. Noi, ceilalţi, nu avem nicio însemnătate şi nu suntem chemaţi să aducem sufletele la Hristos”. Când credincioşii unei adunări ajung să aibă o asemenea mentalitate, total străină de învăţătura sănătoasă a Scripturii, nu mai încape îndoială că adunarea aceea s-a condamnat singură la pieire. „Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1.16). Dacă am pus un suflet în legătură cu evanghelia, înseamnă că l-am pus în legătură cu puterea lui Dumnezeu. Este natural ca noi, cei mai în vârstă, să plecăm în veşnicie înaintea celor ce ne ascultă. Cei ce suntem ai Domnului Isus ne vom duce la El; dar ce s-a semănat din Cuvântul Lui va rămâne în multe inimi. Vor trece poate zeci de ani până îi va cerceta Dumnezeu din nou şi atunci vor spune: „Acum îmi aduc eu aminte, am mai auzit eu lucrul acesta!”. Poate că un gest, un cuvânt, participarea la o adunare, sau cine ştie ce alt lucru, îi rămân omului în suflet şi-şi aminteşte de ele când Dumnezeu îl cercetează. De aceea, „cine ară trebuie să are cu nădejde; şi cine treieră grâul trebuie să treiere cu nădejdea că va avea parte de el” (1 Corinteni 9.10). Fiecare credincios în parte trebuie să fie o stea care să conducă sufletele la Domnul Isus. Steaua care li s-a arătat magilor (Matei 2) i-a condus până la El. Când au ajuns acolo, steaua a dispărut, căci nu mai era nevoie de ea, îşi îndeplinise misiunea. Tot aşa şi noi, dacă am reuşit să aducem un suflet la Domnul, putem dispărea, pentru că de atunci înainte persoana aceea va avea de-a face cu Domnul Isus ca Mântuitor personal. Însărcinarea dată lui Pavel şi îndemnul pe care îl are orice credincios din partea lui Dumnezeu este: să le deschidă oamenilor ochii (Fapte 26.18). Dar cine poate face lucrul acesta decât Unul singur: Dumnezeu? Da, aşa este. Totuşi, doctorul care face operaţie de ochi întrebuinţează instrumente. Iar apostolul Pavel, precum şi orice adevărat credincios, este în mâna Domnului Hristos o unealtă, un instrument de care Se foloseşte El pentru deschiderea ochilor păcătoşilor. Grija celui ce se ştie o unealtă în mâna Domnului este să se păstreze totdeauna curat. Dumnezeu este Cel care deschide ochii orbilor, dar El face acest lucru printr-o persoană ai cărei ochi au fost deschişi mai înainte. Nu pot fi toţi nişte oameni de talia lui Pavel, însă fiecare credincios trebuie să fie un martor al Domnului Hristos, răspândind lumina pe care a primit-o de sus de când i s-au deschis ochii. Ceata celor care vestesc pe Domnul Isus, moartea şi învierea Lui se vede în tot cursul istoriei. Ea îşi are începutul de la coborârea Duhului Sfânt şi se continuă mereu. Va veni însă timpul când numărul însemnat pentru ceata aceasta se va împlini. Dumnezeu ştie acest număr. Când va fi ultimul suflet care va fi câştigat pentru Domnul Isus, ceata aceasta va fi răpită de pe pământ, ca să-L întâmpine pe Domnul Isus în văzduh şi să fie totdeauna cu El. „Vă voi face pescari de oameni.” Aceasta înseamnă că n-am fost aşa. De când am intrat însă în legătură cu Domnul Isus, am intrat sub lucrarea Lui minunată, din care face parte şi aceea de a fi pescari de oameni. Dacă Domnul Isus locuieşte în noi prin Duhul Său cel Sfânt, ne dă îndemnuri în inimă să vorbim, când să vorbim şi cum să vorbim. El lucrează în noi şi ne dă şi voinţa şi înfăptuirea. El ne face să aruncăm mreaja sau undiţa, ca să prindem pe unul sau altul care este în valurile lumii şi să-l aducem la El. Pescarul care prinde peşte este un om plin de încredere, harnic şi stăruitor, înţelegător şi atent, un om care se leapădă de sine şi nu se teme să meargă şi în larg. Dacă nu prinde peşte, nu este pescar. Cei despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, cei doisprezece, au fost pescari de oameni. În decursul timpului, Dumnezeu a ridicat alţi oameni înzestraţi cu credinţă şi Duh Sfânt, care au mărturisit la mii şi mii de oameni şi au făcut cunoscut Numele Domnului Isus. Aceştia sunt însă relativ puţini. Domnul dă pe unii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, iar când dă astfel de daruri, nu le dă numai pentru cel ce le primeşte, ci spre folosul multora. Darurile pe care le dă El în cei pe care-i alege şi-i trimite le dă în folosul tuturor acelora la care pot să ajungă şi să le împărtăşească din ceea ce le-a pus pe inimă şi pe buze, pentru Dumnezeu. Unii evanghelişti au aruncat mreaja, iar Domnul a adus în mreaja lor multe suflete. Admirăm lucrarea lui Dumnezeu în ei când vedem cât de mare a fost puterea Lui în unii şi alţii din cei care au slujit Domnului într-un chip deosebit. Dar şi noi putem să fim, dacă nu dintre cei cu mreaja, atunci dintre cei cu undiţa. În mreajă se prind mai mulţi peşti deodată, în undiţă numai câte unul. Deseori însă şi cu undiţa se prind peşti foarte frumoşi. Nu oricine aruncă mreaja; dar oricine poate şi trebuie să arunce undiţa. În evanghelie se spune despre unii că îşi cârpeau mrejele. Cei ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu au multă grijă să-şi cârpească mreaja; dar nu abia când o aruncă, ci acasă. Când a fost ocupat cu munca lui pământească şi n-a putut să se pregătească aşa cum ar fi dorit pentru hrana pe care trebuia s-o dea altora, Domnul îi va da ce să spună, ca să dea şi altora. Când însă din trândăvie n-a stat să se roage, să se gândească, să ia condeiul în mână şi să-şi facă însemnări, să nu se aştepte să i se dea ceva, pentru că Dumnezeu nu vrea să încurajeze pe nimeni la lene. „Va vorbi ce-i va da Duhul să vorbească” este o vorbă pe care am auzit-o câteodată. Dar Duhul nu dă nimic celui leneş. Duhul dă celui ce ia lucrurile în serios şi se pregăteşte în vederea aceasta. Când însă zice: Am să deschid evanghelia la întâmplare şi am să spun cele ce-mi vor veni atunci pe buze – mă tem că nu li se va da nimic şi vor spune mereu aceleaşi lucruri, plictisind sufletele şi făcându-le să ofteze că nu mai termină odată. Se mai observă însă un alt lucru în adunare. Unul are dar şi sufletele sunt zidite; altul nu are dar şi caută să fie într-un loc unde nu l-a aşezat Dumnezeu, iar când îi spui să se dea la o parte, căci n-are dar, nu poate să înţeleagă cu niciun chip. În loc să se mulţumească a-L mărturisi pe Domnul Isus în particular, vine unde nu-i este locul, şi sufletele nu sunt zidite, nici hrănite.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel