De mulţi ce sunt, popii au ajuns să se calce pe bătături, în goana după enoriaşi, mai ales atunci când parohiile nu sunt chiar bine definite. Parohia la care ne vom referi funcţionează de câţiva ani, de când s-a construit biserica din curtea Spitalului, care îi deserveşte pe pacienţi şi personalul medical, în primul rând, dar şi pe locuitorii caselor din vecinătate, care doresc să vină la slujbă aici. Dar biserica s-a construit, înainte de toate, pentru cei internaţi. Înainte de ridicarea locaşului de cult, de îngrijirea spirituală a bolnavilor se ocupa un preot care slujeşte la una dintre bisericile din partea sudică a municipiului. De la Spital, spre Mărcuş, sunt trei biserici, plus Mânăstirea, în timp ce numărul de gospodării este redus, punându-i pe slujitorii Domnului în situaţia neplăcută de a nu prea avea contributori la bunăstarea parohiei. Cel care obişnuia să colinde
saloanele Spitalului, înainte şi în timpul construcţiei bisericii din curtea instituţiei, o face şi în prezent, spre nemulţumirea preotului care conduce parohia proaspăt înfiinţată, aproape lăsat fără serviciu. Mai iute de picior, ca să nu spunem mai nesătul, celălalt popă, care nu se poate rupe uşor de traseul prin unitatea medicală, îşi vede nestingherit de împărtăşanii prin saloane. Când eşti în suferinţă, simţi nevoia să te confesezi unei feţe bisericeşti, care ştie cum să vorbească, pentru a-ţi alina amarul. Normal, când îl văd pe preot pe holuri, toată lumea trage de el, ca să-i ajute cu o rugăciune, cu un sfat, cu o îmbărbătare, pentru a depăşi cu încredere momentul. Iar pentru prestaţia sa de încurajare, popa nu rămâne neomenit. Ca să fie sigur că pacienţii apelează la el, nu la parohul de drept, “clandestinul” şi-a pus numărul de telefon prin Spital, forţându-l pe celălalt să şi-l afişeze şi el pe uşa bisericii. Musceleanul de pe bulevard
Articolul precedent
Articolul următor