Îndată după prăznuirea Crucii, bucurie de întărire pe calea spre Înviere, Biserica ne pune la suflet o întâlnire între Fiul Omului şi un tată, al cărui fiu pare că nu mai poate fi vreodată numit om. Un duh mut e motivul durerii tatălui şi neputinţa Apostolilor de a-i uşura copilul din chinga nenorocită a unei agonii umilitoare, căci ucenicii nu pot să producă această slobozire spre viaţă. Căci, înainte de Întruparea Mântuitorului, orice formă de îndrăcire părea fără soluţie, fără dezlegare, fără izbăvire inclusiv dincolo de moarte. Agonia fiului se transmite şi tatălui său. Ne putem închipui, suficient de uşor, ce însemna, într-o lume plină de idolatrizarea Legii, atingerea de unul ce purta cu sine un duh necurat, un duh de moarte şi iad. Era pe aceeaşi treaptă de desconsiderare socială şi religioasă cu leproşii, cu paraliticii, cu femeia cu scurgere de sânge, cu muribunzii, cu şchiopii şi orbii şi muţii… Ori, Hristos Domnul tocmai spre aceştia se îndreaptă, spre cei umiliţi şi necuraţi social, fără drept de apel pierduţi în conformitate cu Legea. El nu caută să răspundă la întrebarea „cine este de vină, el sau tatăl său…” care umplea uimirea oamenilor dinaintea unor astfel de situaţii. Ci reacţionează viu, fiind Viaţa.
Dialogul dintre Dumnezeu cel Întrupat şi tatăl celui rănit de duhul cel subpământesc poartă cu sine cheia mărturiei creştine de veacuri. Omul, dinaintea zbaterii convulsive a copilului său, cere Domnului: „…Dacă poţi însă, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne!” (Marcu 9.22). Unitatea aceasta dintre tată şi fiu, în dragoste, suferinţă şi umilinţă, să fi fost motivul pentru care Hristos reacţionează ori, mai bine zis, motivul în plus care accelerează pulsul intervenţiei divine de partea omului? Ori poate răspunsul plin de adevăr al tatălui îndurerat: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9.24), dovedind credinţă şi luciditate. Celui care cere, de obicei, rezolvarea unei chestiuni urgente, nu-i stă la îndemână să tempereze răspunsul. Tatăl acesta, prin aceasta, dovedeşte dragostea pentru fiu: prin temperanţa răspunsului. Rodul dintâi al suferinţei împărtăşite cu dragul lui bolnav. O temperanţă care naşte intervenţie pe măsură.
Copilul zguduit de duh, conjurat cu poruncă de Dumnezeu Însuşi, rămâne ca mort. Domnul îl prinde de mână şi-l ridică în picioare. Semn că Hristos nu vindecă numai bolnavul de atunci, ci şi pe noi, bolnavii de azi. Un tată, un fiu, diavolul fugind şi o înviere. Cheile lecturii săptămânilor ce urmează în urcuşul duhovnicesc al Postului. Unde ne aşteaptă, în final, alt Tată, alt Fiu şi Învierea. Duhul e acelaşi şi moartea. Biruite deplin! Pr. Constantin Necula
Articolul precedent