Elena Anghel, din Jugur, și Doina Neguț, din Lerești, erau, până de curând, singurele țesătoare de marame din Muscel, ambele specializându-se în cadrul Cooperativei Meșteșugărești Marama Musceleană. Din cauza vârstei, lereșteanca nu s-ar mai îndeletnici cu acest meșteșug pretențios, deprins de mâini răbdătoare și meticuloase, ferite de muncile dure din gospodărie. Tradiția atârnă de un „fir de ață”, cum spune românul, și nu orice ață, ci capriciosul borangic, a cărui rupere repetată în timpul lucrului este împiedicată numai de experiența și priceperea țesătoarei. La începuturile sale în ale confecționării maramelor, Elena Anghel pățea ce pățește orice debutantă în încercarea de a domina cel mai fragil firicel folosit de româncele din vechime, pentru a conferi noblețe accesoriului care încoronează, la propriu și la figurat, costumul popular. Însă exercițiul intens a propulsat-o, după ani de practică, în postura de a nu avea concurență în Argeș în privința practicării acestei veritabile arte populare, pe care, pentru o perioadă, Elena Anghel a transmis-o și cursanților săi de la Secția de Țesut Marame de la Poienarii de Muscel. Această activitate externă a Școlii Populare de Arte și Meserii Pitești a fost, din păcate, desființată, ratându-se orice șansă de instruire, într-un cadru organizat, a copiilor, tinerilor și adulților interesați să învețe tehnica realizării unui produs atât de căutat.
- Firul de borangic, unul dintre cele mai fine și cele mai scumpe fire care se lucrează
Vom continua a depăna povestea firului de borangic împrietenit cu mâinile abile ale Elenei Anghel, invitata Marianei Claudia Filipescu, realizatoarea emisiunii „Medalion artistic”, găzduită recent de Centrul Cultural Pitești. Mai înainte de a continua parcursul într-ale țesutului cu un capitol care s-a deschis, în cazul său, la vârsta maturității – maramele executate pentru Marama Musceleană -, iată câteva considerații care exprimă crezul Elenei Anghel despre podoaba care nu se rezumă la statutul de simplu produs vestimentar.
„Marama de Muscel este ea însăși o poveste. Aș spune că este începută cu râsul copiilor, care pleacă în grupuri să culeagă frunze de dud, pentru gogoșile viermilor de mătase. Dar aș începe prea… brusc. Eu nu cresc viermi de mătase, am avut firul gata făcut. Dar firul de borangic care se lucrează la marame – nu cred că-l vede camera video cât este de delicat – este făcut din cinci, șase, șapte filamente, care se extrag de pe gogoși, pentru a se putea lucra. Pentru a obține un kilogram de mătase brută ar fi necesari 5.000-6.000 de coconi. De asta se spune că firul de borangic este unul dintre cele mai fine și cele mai scumpe fire care se lucrează. Și nu întâmplător, în România, borangicul are o valoare culturală aparte. În zonele din Sudul țării s-au crescut viermi pentru firul de mătase. Firul era țesut ca o obișnuință a casei, nu doar pentru marame, ci și pentru ștergare, și pentru lucruri care se foloseau în biserică, pentru că era un fir curat. El respecta toate anotimpurile, gogoșile aveau un ritm al lor de dezvoltare, o perioadă anume, apoi depănatul necesită înfierbântarea lor, dar între treburile gospodărești. După ce era depănat, venea anotimpul rece, când femeile începeau să urzească, să așeze războiul de țesut și apoi să țeasă efectiv marama. Firul fiind de o finețe atât de mare, ia mult mai mult timp pregătirea războiului decât țesutul în sine.”, povestea Elena Anghel despre „punctul de plecare” al confecționatului maramelor.
- „Marama ne amintește că sunt frumuseți care nu se demodează niciodată, cum ar fi caracterul, răbdarea, credința, demnitatea”
Elena Anghel a promovat testul răbdării atunci când a depănat un scul de borangic primit de la Marama Musceleană, unde a mers să solicite ceva de lucrat acasă, cu care să-și umple timpul între treburile gospodărești, preluate de la socrii săi înaintați în vârstă. „Este foarte delicat, se rupe mult prea ușor și nu trebuie să aibă noduri, să se vadă nodurile, să fie foarte fine. O maramă era transmisă din generație în generație, de multe ori făcea parte din zestrea fetei. În Muscel, marama – eu așa am întâmpinat – a fost dăruită de nașă miresei. Marama simbolizează trecerea fetei în rândul femeilor. Nicolae Steinhardt, marele teolog, spunea despre maramă că nu este doar ceea ce se vede, este și ceea ce nu se vede. Este răbdarea femeilor care au țesut-o, este credința cu care a fost purtată, este iubirea cu care a fost păstrată și speranța că cineva, cândva, îi va înțelege povestea. Țesutul unei marame presupune timp și trăim într-o lume în care totul se schimbă foarte repede. Moda se schimbă, tendințele se schimbă, apar și dispar. Marama vine dintr-o lume complet diferită, o lume în care un lucru frumos era făcut încet, cu răbdare, cu mâini care știau că valoarea nu se măsoară în viteză. Astăzi, cumpărăm aproape orice cu un singur click. Atunci, nimic din ce era frumos nu era obținut fără răbdare, fără timp, fără pricepere. Probabil, de aici vin frumusețea și valoarea lucrurilor pe care le prețuim atât de mult. Marama nu este valoroasă fiindcă este veche, ci fiindcă ne amintește că sunt frumuseți care nu se demodează niciodată, cum ar fi caracterul, răbdarea, credința, demnitatea. Acestea sunt la fel de actuale ca acum 200 de ani. De ce nu se mai țes marame acum? Nu pentru că femeile de astăzi ar fi mai puțin talentate, nu pentru că și-ar fi pierdut îndemânarea, ci pentru că s-a schimbat lumea în care trăim. Femeile care țeseau nu aveau veți mai ușoare, dar, în ciuda greutăților, știau că lucrurile care sunt făcute în timp merită să fie apreciate. Ele aveau tot 24 de ore ca noi, dar altfel prețuiau lucrurile care necesitau atât de multă atenție. Rolul meșterilor și al meșteșugurilor nu este să fabrice obiecte, ci continuitate. Asemenea urzelii, care leagă un capăt de celălalt al maramei, la fel se leagă și generațiile între ele. Niciun fir nu necesită atâta grijă și nu răsplătește cu atâta frumusețe. Când Dumnezeu a făcut omul, i-a dat două mâini ca să-și poată câștiga pâinea, dar sunt mâini cărora le-a îngăduit să lase frumusețe în urma lor. Dacă din război se nasc o maramă, o ie, o fotă, atunci am reușit să respectăm memoria celor care au fost înaintea noastră.”, a vorbit atât de emoționant Elena Anghel despre însemnătatea „ascunsă” a maramei.
- Considerat un fir curat, lucrul făcut din borangic era purtat la biserică în momente esențiale: la nuntă, de mireasă, la ieșirea la biserică a proaspetei neveste, la ieșirea cu pruncul pentru a-l închina la biserică, la botez
Nu întâmplător maramele purtate de mireasă erau realizate din borangic, considerat un fir curat. Din aceleași considerente era folosit la execuția ștergarelor puse la icoane, uneori, și pentru pânzele liturgice. „Nu pentru că avea puteri magice, ci pentru că este cel mai prețuit fir pe care îl putea produce gospodăria. Albul și transparența lui simbolizau curăția și lumină. Marama de Muscel este mai mult decât un acoperământ pentru cap. Marama este un simbol al modestiei, al feminității, al credinței în Dumnezeu. Astăzi, nu prea mai purtăm maramă, nici la biserică, nici la sărbători, nici la nuntă, nici la trecerea pe lumea cealaltă. Femeile în vârstă încă au această dorință. Dar, cu toate că nu mai purtăm marama la aceste evenimente, ea rămâne un simbol al rădăcinilor și este o emblemă identitară a Muscelului. Tradițiile nu sunt lucrurile vechi pe care le păstrăm într-un muzeu, ele trăiesc prin oamenii care le cunosc, care le iubesc și care le duc mai departe atât cât pot. Dacă cei de astăzi vom prețui aceste valori și le vom transmite mai departe, atunci, firul tradiției nu se va rupe niciodată.”, sunt, așa cum insista Elena Anghel, numai lucruri frumoase de spus despre meșteșugul țesutului și, mai ales, despre meșteșugul țesutului borangicului.
- Cursanții pregătiți de Elena Anghel au învățat tehnica, de la depănatul firului, până la produsul finit
Continuăm povestea proprie a țesătoarei de marame din satul Jugur din momentul „admiterii” sale ca lucrătoare pentru Cooperativa Marama Musceleană. Înainte de a începe lucrul, erau pregătite mâinile, care obligatoriu aveau unghiile tăiate foarte scurt, fără colțuri, fără inele, ca să nu agațe firul și să-l facă praf. „Înainte, nu erau mănușile care să protejeze mâinile de muncile grele. Și femeile care țeseau în gospodărie marama erau scutite de muncile grele, pentru că, atunci când se rupe un fir și bagi mâna aspră, se rup mai multe. Și ies defecte, se văd, în afară de faptul că pierzi mult timp să le pui în ordinea lor pe fiecare. Ele sunt foarte dese, pe 52 de centimetri sunt 1.200 de fire. Sunt foarte dese… se rup și te doare când vezi că nu iese ce trebuie. Nimeni n-ar vrea o maramă care să aibă defecte. Este atât de transparentă și se vede tot ce este în neregulă.”, relata Elena Anghel care cel mai bine țesea noaptea.
În 2023, Elena Anghel a fost invitată la Palatul Parlamentului, unde a făcut o demonstrație de virtuozitate la războiul de țesut. Cu acea ocazie a fost prezentă în delegația Argeșului și Mariana Claudia Filipescu, pentru a le încânta pe gazde cu o doină muntenească.
Ca instructor al Școlii de Arte și Meserii din Pitești, la secția externă de la Poienarii de Muscel, Elena Anghel s-a ocupat de pregătirea a douăzeci de cursanți, de la copii, până la părinți și bunici. „Le-au plăcut maramele în sine, modul de lucru și, ca să se obișnuiască cu toate etapele și cu tot ce pot întâmpina în timpul lucrului, întâi am țesut cu ei bumbac. Când vezi firul atât de subțire, că aproape nu se vede, ai o emoție și ca om mare, d-apoi un copil! Ca să nu fie speriați că se strică o maramă… eu aveam o maramă începută special pentru școală, ca să învețe. Atunci când au mai desăvârșit tehnica, am așezat lucrușoare, ca să poată să lucreze ei, cu mânuțele lor, să vadă cum se lucrează, cum este tensionat, cum se trece firul de borangic și să fie atenți să nu se rupă mai multe, cum se face nodul de borangic. Aveau răbdare, le plăcea, pentru că au învățat tehnica, de la depănatul firului, până la produsul finit. Eu nu știu dacă vreunul dintre ei o să țeasă efectiv marama din borangic, dar cunosc modul de executare.”, afirma Elena Anghel.
- Țesătoarea din Jugur se pregătește să confecționeze din nou fote, dar și vâlnice
Planurile interlocutoarei Marianei Claudia Filipescu includ țesutul unui produs vestimentar agreat de muscelence, fără a fi specific Muscelului. Dar, datorită târgurilor, a pătruns și în moda locului, mai cu seamă după promovarea lui stăruitoare de către Regina Maria: vâlnicul. „Mi-ar plăcea să am mai mult timp să lucrez la războiul de țesut și alte piese de port. Am pregătit un război pentru fote și un război pentru vâlnice.”, a dezvăluit Elena Anghel, la finalul interviului, o picătură din intențiile viitoare de lucru, care se vor concretiza atunci când va avea timpul necesar.
Sursa foto: Școala Populară de Arte și Meserii Pitești și Centrul Cultural Pitești
