În anul 1988, apărea în revista „Femeia” o relatare interesantă despre „familia” din colonia de la Dragoslavele, care avea aspectul unui orăşel, în care trăiau peste 1.500 de suflete. Soţ, soţie, copii, în majoritatea cazurilor. Hidrocentrala de la Dragoslavele era în construcţie în momentul în care reporterii au intrat în aşezarea muncitorească şi au stat de vorbă cu oamenii despre viaţa lor. Colonia dispunea de dispensar cu medic şi două asistente, grădiniţă pentru copii, cantină, magazin cu produse alimentare, bufet, magazin cu pâine şi produse de panificaţie, centrală termică şi una telefonică, club, bibliotecă şi sală de spectacole.
Reportajul insistă pe prezenţa femeilor pe şantierul de la Dragoslavele. Un sfert dintre cei care lucrau în diferite puncte ale şantierului erau femei, calificate în toate meseriile, cu excepţia celei de miner. Aducem în actualitate un articol despre începuturile de la Pecineagu, despre amenajările de la Rucăr şi Dragoslavele, care erau în proces de amenajare în urmă cu 36 de ani. Şiragul de lucrări, de la Sătic până la centrala de la Dragoslavele, era în diferite stadii de execuţie.
Foto: Un colţişor din orăşelul şantieriştilor
„Mai întâi a fost Pecineagu. Lucrarea aceea gigantică durată sus, între piscuri de munte, brâu măiestru din anrocamente şi beton, care s-a pus primul stavilă Dâmboviţei, într-o zonă în care nu mai întâlneai case şi oameni, ci doar steiuri şi păduri. Mai mult de zece ani s-a lucrat acolo şi s-a vieţuit acolo, în condiţii nu de puţine ori aspre, acum, însă, nu auzi decât vorbele: „Ce frumos era la Pecineagu…” Pentru că a fost, într-adevăr, frumos, lupta cu muntele, cu apa şi cu greutăţile reflectând valoarea de sine şi extraordinara solidaritate a camarazilor de muncă, victoria de acolo transformându-se în victorie de destin. Cei mai mulţi se raportează necontenit la „perioada Pecineagu”, considerând-o adevărata lor şcoală de muncă şi de viaţă. Asta în cazul în care n-au poposit acolo dinainte „şcoliţi”. Am mai afirmat şi altădată: făurarii care durează obiective monumentale au o structură sufletească aparte, nu numai că sunt deosebit de mândri de ceea ce înalţă pentru ţară şi pentru urmaşi, dar oamenii se leagă puternic între ei, colectivele acestea statornicite uneori în locuri singuratice devenind familii uriaşe, extraordinar de unite. Fiindcă aici se cer, dincolo de toate, muncă, abnegaţie, tărie şi, nu de puţine ori, eroism.
- Cascadele Dâmboviţei
Dâmboviţa, unul dintre râurile interioare cu apa cea mai limpede, izvorăşte din Nordul Munţilor Iezer, şerpuieşte sus, printre creste, despărţind Carpaţii orientali de cei Meridionali, coboară apoi prin zonele depresionare Podu Dâmboviţei, Rucăr şi Dragoslavele, călătorind spre Câmpia Română, pe care o străbate până la Budeşti, unde se uneşte cu Argeşul, după ce a parcurs 266 km. Un bazin hidrografic deosebit de valoros, care a intrat, în mod firesc, la fel ca şi alte râuri ale ţării, în preocupările constructorilor de hidrocentrale.
Foto: Laboranta în betoane, Elena Botnariu, împreună cu soţul ei, Dan
Soluţia constructivă aleasă pentru porţiunea de munte a Dâmboviţei este, însă, de-a dreptul spectaculoasă. Începutul a fost făcut cu Pecineagu: acolo, sus, a fost durat un baraj a cărui înălţime depăşeşte 100 de metri şi în spatele căruia se adună aproape 70 milioane mc de apă. Mai departe nu vezi, însă, nimic, totul aflându-se în măruntaiele de piatră ale muntelui. Ca şi la Bicaz, în steiuri a fost săpat un tunel de peste 9 km, care duce apa tocmai la Clăbucet, unde se repede în turbinele hidrocentralei construită aici, producând „râuri” de energie şi lumină, la o capacitate instalată de 64 MW pe an. Mai departe, aproape de ieşirea din „chei”, a început construirea unui aşa-numit baraj-priză (care acumulează, dar şi regularizează cursul apei), la Sătic, din care apa va merge, de asemenea, pe o galerie ce se durează prin munte, cale de peste 4 kilometri, la Rucăr, unde, la o adâncime de 80 de metri, o vor aştepta turbinele unei noi hidrocentrale, cu o putere de 46 MW. Deci, pentru ochi nu se arată decât două pânze de lac, o mică porţiune din hidrocentrala de la Clăbucet şi… atât. De la Rucăr, apa nu iese afară, ci tot pe o galerie de 8 km, străbate din nou muntele şi iese la hidrocentrala de la Dragoslavele, în construcţie şi ea. Precizăm că, într-o etapă ulterioară, este prevăzut să se construiască la Sătic un baraj şi mai înalt, de 110 m înălţime, cu o acumulare de 120 milioane mc de apă, care va asigura debite constante pentru aprovizionarea cu apă a Bucureştiului şi irigarea unei porţiuni însemnate din câmpie.
Foto: Iustina Hogea, preşedinta comisiei femeilor din şantier
La Dragoslavele, imediat ce va ieşi din centrală, Dâmboviţa este invitată să se odihnească într-un mic polder (un lac de regularizare, după care porneşte iarăşi la drum, şi tot pe un tunel lung, de 14 km, tocmai până la hidrocentrala ce se va construi la Malu cu Flori. Întregul şirag de lucrări, de la Sătic până la centrala de la Dragoslavele, se află în diferite stadii de execuţie, având termenele de dare în folosinţă în acest cincinal. De la Dragoslavele în jos începe perspectiva imediat următoare şi ea însumează o suită de „cascade”, deosebit de fermecătoare, ce se vor înlănţui ca o salbă între Malu cu Flori şi localitatea Văcăreşti, de lângă Târgovişte, cuprinzând încă douăsprezece baraje şi lacuri, fiecare cu hidrocentrala sa. „Cascada” este astfel gândită încât „coada” fiecăruia dintre lacurile următoare să înceapă de sub streaşina barajului anterior.
- O aşezare nouă, bine rânduită, un fel de orăşel aparte: este colonia muncitorilor din brigada Dragoslavele
Dar ce se va întâmpla, pe porţiunea muntoasă, cu albia Dâmboviţei, dacă apa ei va călăuzi prin tunele nevăzute? Va fi regularizată, frumos îndiguită şi… pe unele distanţe va apărea ceva mai mică, ducând la vale doar şuvoaiele pâraielor şi afluenţilor, până se întâlneşte iar cu sine şi… iar rămâne singură. Vor fi, vasăzică, două râuri surori, unul mai mititel, celălalt mai voinic, săltând prin cascade şi turbine, pus, adică, la treabă spre a servi mai bine omului.
Foto: Tinerii ingineri Nadia şi Mircea Arhire
Cel care străbate frumoasa vale dintre Dragoslavele şi Rucăr va zări undeva, aproape la mijlocul distanţei, pe firul apei, pitită sub streaşină de cetini, o aşezare nouă, bine rânduită, un fel de orăşel aparte: este colonia muncitorilor din brigada Dragoslavele şi a băieţilor şi fetelor care alcătuiesc Şantierul Judeţean al Tineretului. Un sfert dintre cei care lucrează efectiv în diferite puncte ale şantierului sunt femei. Aproape în toate meseriile, în afară de una singură: aceea de miner. Unele sunt şantieriste cu experienţă, altele au poposit mai de curând din satele megieşe; cu toţii, bărbaţi şi femei, formează, însă, o unică şi uriaşă familie, stăpânită atât de răspunderea, dar şi de mândria că durează ceva măreţ. Ceva care va rămâne peste veacuri.
La staţia de prefabricate de lângă viitoarea hidrocentrală Dragoslavele i-am întâlnit pe soţii Arhire. Sunt amândoi ingineri, veniţi de doi ani aici. La Dragoslavele au primit – cum zice competentul meu ghid prin labirintul şantierului, tânărul inginer Viorel Boancă, secretarul organizaţiei UTC – „botezul” de şantierişti. Nadia, acum şefa punctului de lucru, a venit direct de pe băncile facultăţii, iar Mircea, repartizat iniţial la Şantierul Naval din Giurgiu, fiind chemat cu insistenţă de soţie, printre argumente figurând neîncetat şi vorbele: „Ai să vezi cât de frumos este aici!”
De altfel, patima este mai veche şi se întinde pe spiţe lungi de neam, Nadia trăgându-se dintr-o vestită familie de şantierişti, familia Hanganu, care a lăsat în urma sa Bicazul, Argeşul, Lotrul, Porţile de Fier… Tatăl ei lucrează şi astăzi în cadrul antreprizei, Nadia născându-se la Bicaz. Cum ar fi putut tocmai ea să lucreze în altă parte? Îmi arată două tinere, pe Steliana Bălăoiu şi Mariana Cojocaru, betoniste pricepute, amândouă căsătorite, având şi soţii pe şantier. Mariana, o blonduţă, ca un firicel de subţire, abia a împlinit 20 de ani şi lucrează deja de doi ani aici. E venită tocmai din Slatina. Pentru că şi soţul are liceul, îl urmează şi ea, la seral, acum fiind în ultimul an.
Foto: Betonistele Mariana Cojocaru şi Steliana Băloiu, într-o discuţie cu tânărul inginer Viorel Boancă
Laboranta în betoane Elena Botnariu, care lucrează, evident, la fabrica de betoane, tocmai se pregătea să plece „la schimb”, dichisindu-şi mereu fata şi băiatul, gata şi ei de plecare la şcoală. Şi ea se trage dintr-o familie de şantierişti, tatăl, Gheorghe Dinu, lucrând şi astăzi ca miner, unul dintre vestiţii mineri ai antreprizei. Şi cele două surori, Cornelia şi Daniela, lucrează tot pe şantier, prima aici, cealaltă la Rucăr. La fabrica de betoane lucrează multe fete din formaţia care aparţine Şantierului Judeţean al Tineretului, printre ele aflându-se şi Nicoleta Sumedrea, care îl are alături şi pe soţ. Şefa laboratorului este tot o femeie, subinginera Elena Ţăranu.
„Oriunde o muncă poate fi făcută de femei, găseşti în acel loc de pe şantier şi femei.”, ne spune Ion Bulcan. Uneori, numai femei. Toţi mecanicii de compresoare – fără buna lor funcţionare n-ar putea fi posibilă activitatea în tunele – sunt femei. La Valea Frasinului sunt: Rodica Hodoleanu, Maria Jogănaru şi Elena Chingaru, la Valea Iei: Ileana Panţîru, Maria Duruian şi Valentina Băeşu. La centrala termică se află, de asemenea, numai femei, între care şi fochistele Rodica Fasole şi Iulia Butnariuc. La atelierul mecanic poate fi întâlnită o sudoriţă, Voica Olteanu. Există şi o topometră, în persoana Elenei Godea. Cum este şi firesc, un număr important de specialiste lucrează la compartimentul tehnic. Inginera Maria Popescu a făcut „stagiaratul” la Pecineagu. „Mai facultate decât toate facultăţile”, zice. Aici şi-a cunoscut şi soţul, pe Mircea, care răspunde astăzi de calitatea tuturor lucrărilor ce se efectuează pe şantier. Dorothea Metehoiu, inginer constructor de hidrocentrale, a cunoscut şi ea proba de foc a Pecineagului, ba, la un moment dat, găsise un post în Bucureşti, unde avea părinţii şi unde s-a dus, dar n-a putut să stea acolo, după ce cunoscuse satisfacţia pe care ţi-o dă marea înălţime a vieţii trăită din plin şi cu folos. S-a reîntors la Pecineagu, unde s-a căsătorit, şi aşa a apărut pe lume Rareş, fecior de şantierişti.
- Deşi unul este din Bilceşti, celălalt din Rucăr, soţii Coman locuiesc în colonie, cu toate că-i aşteaptă câte o casă şi într-un loc, şi în celălalt
Sunt multe femei care lucrează la Dragoslavele şi despre fiecare s-ar putea scrie nu un reportaj, ci o carte, ele fiind adevărate eroine, care nu s-au sfiit de condiţiile mai aspre ale acestei activităţi şi nici n-au dat înapoi în faţa greutăţilor, ci le înving.
Foto: O parte din compartimentul tehnic feminin: inginerele Maria Popescu, Corina Ionescu, Dorothea Metehoiu şi subinginera Maria Georgescu
Am fost emoţionat, în casa electricianului Gheorghe Coman, de preocuparea permanentă de a insufla sentimentul patriotismului copiilor săi, Marius, Daniela şi Liviu. El şi soţia sa, Elena, au fost zece ani la Pecineagu. Deşi unul este din Bilceşti, celălalt din Rucăr, locuiesc în colonie, cu toate că-i aşteaptă câte o casă şi într-un loc, şi în celălalt. Dar ei se simt bine aici.
Colonia, aşa cum am spus, este un adevărat orăşel. În el trăiesc peste 1.500 de suflete. Străzi drepte sau cotite, canale din beton, alei cu pietriş, locuinţe din bolţari şi lemn, cu sau fără etaj. În general, apartamentele au două camere, baie, bucătărie, încălzire centrală – dispun de centrală proprie -, apă curentă.
Dacă unele familii sunt mai numeroase, cum este cazul betonistei Maria Preda şi al minerului Gheorghe Preda, care au şase copii, primesc câte două apartamente alăturate. Între care fac o uşă. În familia Preda a avut loc, de curând, un mare eveniment: s-a căsătorit fata cea mare, Georgeta. Cu cine? Tot cu un flăcău din şantier, se înţelege, şi nu unul oarecare, ci un miner.
Foto: Elena şi Gheorghe Coman, împreună cu cei trei prichindei ai lor, Daniela, Liviu şi Marius
Gospodar al coloniei este Iustina Hogea, preşedinta comisiei femeilor din brigadă. Ne arată barăcile, excelent alcătuite, încât te crezi într-un sat de vacanţă, dispensarul, unde lucrează un medic şi două cadre medii, grădiniţa pentru copii, cantina – care are o bucătăreasă destoinică şi pricepută, pe Maria Rozeta Buican, şi ea veterană pe şantiere. Colonia are şi un magazin cu produse alimentare, unde lucrează soţii Lucica şi Ion Vălimăreanu, un bufet, un magazin cu pâine şi produse de panificaţie. Dispun, de asemenea, de o centrală termică şi de una telefonică şi au un club foarte frumos, cu o bibliotecă bogată şi o sală de spectacole, unde vin formaţii profesioniste şi de amatori aproape în fiecare săptămână. Se trăieşte, cum zice Iustina Hogea, „ca oriunde în ţară, cu deosebirea că la noi se trăieşte chiar mai frumos, fiindcă oamenii muncesc mult, nu construiesc orice şi câştigă bine”. Este frumos vara la Dragoslavele, în orăşelul constructorilor. Cetinile umbresc aproape primele case, iar în faţa fiecărei locuinţe au fost amenajate grădini cu legume şi flori. Copiii, mulţimea de copii, pentru care se durează, în primul rând, tot ce durează ţara, se zbenguie pe alei, pornesc pe cărăruile de munte sau ajută la treburi. Viaţa, năvalnica, impetuoasa viaţă, merge mereu mai departe, însemnându-l pe om cu ceea ce a fost în stare să facă şi să fie şi pe sine cu ceea ce a însemnat pentru om.
În jur, monumental şi tăcut, se ridică muntele. Nici n-ai crede că, prin el, încearcă să devină stăpâni oamenii.”