Lucreţia Dulamă, Ileana Olteanu, Gica Dragomir, Profira Călineci, Maria Dobrin, Iverica Tăraş sunt numele rucărencelor în ale căror case reporterii revistei „România Pitorească” au fost uimiţi de frumuseţea costumelor populare şi a decoraţiunilor de interior, lucrate de ele ori moştenite de la înaintaşe. În urmă cu 49 de ani, publicaţia a dedicat două pagini comunei muscelene şi, în special, vrednicelor sale artizane, nominalizând câteva dintre multele sătence, la acel moment, care coseau, ţeseau, torceau lâna. Au trecut aproape cinci decenii de la acea relatare apărută sub semnătura lui Mihai Hetco, pe care v-o propunem pentru a vă lăsa cuprinşi de un farmec al Rucărului risipit, din păcate, prin pierderea îndeletnicirilor descrise în articol. Pentru rucăreni este o ocazie de a-şi aminti de doamnele despre care povesteşte autorul, unele dintre ele apărând şi în fotografiile care însoţesc textul publicat în 1975, pe care îl reluăm după aproape o jumătate de veac.
- „Mergi la Rucăr şi ai să vezi femei îmbrăcate într-un port neasemuit”
„Iată-mă la Rucăr, într-un sfârşit de iarnă cu cer înalt şi curat. Am lăsat în urma noastră Câmpulungul şi, după vreo 23 km de serpentine, care ne duceau tot mai sus, într-o lentă şi savantă şerpuire, permiţându-ne să cuprindem tot mai vaste panorame de dealuri şi munţi, am coborât brusc într-o depresiune. Case albe înşiruindu-se cuminţi sau căţărându-se exuberant până sus, pe versanţi. Ape cristaline, este vorba despre Râul Dâmboviţa, acelaşi, dar, cu toate acestea, atât de diferit faţă de gârla întunecată ce străbate între pereţii de beton Capitala, şi afluentul său, Râşnovul. Păduri de brazi, de molizi şi pini care coboară până la marginea aşezării: Rucărul.
Impresia este de puritate extremă. Respir un aer îmbălsămat şi tare şi nu mă mir, fiindcă zăresc în stânga Vârful Păpuşa nins, iar undeva în faţă, dominând tutelar, scânteierea de gheaţă a Pietrei Craiului. Deasupra, un cer ce nu-şi are perechea decât în undele Dâmboviţei. Culorile sunt tari, violente, ieşite parcă din penelul unui pictor naiv, semitonurile sunt absente. Şi-mi zic că Rucărul, la această primă întâlnire, îşi justifică pe deplin faima aşezării.
„Mergi la Rucăr şi ai să vezi femei îmbrăcate într-un port neasemuit” – glăsuia al nu ştiu câtelea dintre orgoliile locale. Acestuia îi verificasem, oarecum, veridicitatea înainte. Mai precis, admirasem la Muzeul de Artă portretul „Rucăreanca” datorat lui Nicolae Grigorescu. Acum aflu că un alt pictor ilustru, Carol Popp de Szathmary, a pictat o rucăreancă având maramă pe cap, legătoare şi cizme în picioare.
- „Cu mijloace simple, primitive, de cele mai multe ori cu mâna doar, s-au născut adevărate opere de artă”
Informaţia îmi este furnizată de două rucărence get-beget, profesoarele Lucreţia Dulamă şi Ileana Olteanu. Cunosc tot ce „mişcă” în Rucăr în materie de port popular şi, în general, de tradiţie. Drept care, iată-mă însoţindu-le prin comună. Popas în centru, la Gica Dragomir. „Coana Gica” ne pofteşte în casă şi ne tratează cu dulceaţă şi apă rece. Stăm puţin la taclale, după care se hotărăşte să ne arate comoara. Fascinaţi, vedem cum scoate dintr-o ladă de zestre marame, fote şi ii de o bogăţie a culorilor, de o eleganţă şi un rafinament ce-ţi taie respiraţia. S-ar simţi măgulită să le poarte şi o regină. Domină roşul, auriul, negrul. Iile sunt albe, imaculate, din pânză topită, învârstate cu roşu. Toate sunt făcute de coana Gica. Mâini măiestre, mâini neodihnite.
Tradiţia ţesutului are în Rucăr o vechime imemorială. Cu mijloace simple, primitive, de cele mai multe ori cu mâna doar, s-au născut adevărate opere de artă. La Profira Călineci, într-un alt colţ al satului, am privit plin de uimire un război de ţesut a cărui vechime se vedea în lemnul lucios, atins ici şi colo de carii. Era un război de ţesut fote şi cu greu mi-a venit a crede că din alcătuirea aceea rudimentară se năşteau minunile în albastru, negru, roşu sau auriu.
Nimeni, cred, nu poate trece prin Rucăr fără să poposească, fie şi zece minute, în casa Mariei Dobrin, unde interiorul rivalizează cu o adevărată expoziţie de artă populară. Covoare rucărene zise „rac”, covoare „zăvastre” în culori stinse sau vii, plocade şi miţe (cuverturi de pat) se înşiruie pe pereţii spoiţi într-un alb auster, aproape monahal, mărind prin contrast senzaţia de bogăţie. Toate sunt rodul muncii a mai multor generaţii de femei din familia Dobrin.
Am mai admirat plocadele Ivericăi Tăraş şi procoviţele (cuverturi de pat) făcute de această tânără nevastă în timpul liber. Cu câtă modestie declara aceasta! Era, oare, conştientă că, realmente, produsul mâinilor sale este operă de artă, artă autentică?
-Ar trebui să le vedeţi pe rucărencele noastre cu ocazia vreunei sărbători, când cu toate scot din sipete şi lăzi de zestre costume populare şi se împodobesc, îmi spune profesoara Lucreţia Dulamă.
-Şi bărbaţii?
-Evident, doar că portul lor este, firesc, mai sobru.
Regret sincer că n-am picat în Rucăr cu o asemenea ocazie.
Sigur, Rucărul în orice sezon este fermecător. De aici se poate ajunge repede la Peştera Dâmbovicioarei, la cabanele Brusturet, la Valea lui Ivan, la Măra sau Casa pădurarului de la Grindu. Sau, după un excurs ceva mai dificil, în splendida Vale a Ghimbavului. Se pot face ascensiuni pe Vârful Păpuşa (2.200 m) – se merge, spre exemplu, cu maşina 8-9 km în susul Râuşorului, apoi se face popas la „Casa obştii”, iar de aici, pe jos sau călare, se urcă pe muntele Măra, la „Bordeiul Mieilor” şi, de aici, spre Păpuşa.
Piatra Craiului, precum şi Omul, Caraimanul, Babele, Peştera Ialomicioarei – într-un cuvânt, tot ce are mai frumos peisajul montan românesc – sunt accesibile în sezonul cald, mai ales, îndrăgostiţilor de drumeţie. În chiar centrul Rucărului, un han cu 54 de locuri oferă găzduire. Iar în comună, peste 300 de familii sunt bucuroase de oaspeţi. Au case mari, spaţioase, cu pridvor specific, un alt motiv de orgoliu local.
- „Rucărul merită a fi cunoscut, în primul şi în primul rând, pentru o Iverică, Lucie, Lucreţie, Aretină, Luchiţă ori Paraschivă”
Dar cred că Rucărul, satul Rucăr, merită a fi cunoscut, în primul şi în primul rând, pentru o Iverică, Lucie, Lucreţie, Aretină, Luchiţă ori Paraschivă care, cu modestie şi discreţie, perpetuează în pânză şi borangic gustul desăvârşit, artistic, al oamenilor de aici. Sufletul popular, iată ce contemplăm când înaintea noastră se desfăşoară învoaltă, ca o coadă de păun, mulţimea de ştergare, covoare, plocade, ii, fote ori marame.
Da, Rucărul este, în primul rând, satul cu fete frumoase. Şi afirmând aceasta, mă gândesc la frumuseţea morală, mai ales, a rucărencei, la tăria şi statornicia ei. Dar şi la trăsăturile-i armonioase, la ţinuta-i mândră, cum, de altfel, le-a eternizat pe pânză Nicolae Grigorescu. Aceste fete, mame ori bunici, creând în lungi nopţi de veghe minuni în pânză, au atins cu mâna Eternitatea.”