Michel Bouquet, „În curtea mânăstirii Câmpulung”, 1843. Litografie în „Album valah”.
Calea însemnărilor de călătorie deschisă de Nicolae Milescu Spătarul şi mai apoi de iluministul Dinicu Golescu – au urmat-o la mijlocul secolului al XIX-lea unii dintre cei mai importanți scriitori ai noștri, precum Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon ori Ion Codru-Drăguşanu.
Un călător cel puţin la fel de pasionat ca aceștia a fost pașoptistul Alexandru Pelimon (1822-1881), autor prolific, popular în epocă, uitat însă astăzi. Fiu al unui comerciant bucureştean, ocupând diferite slujbe ca „amploaiat“, hărţuit de greutăţi materiale şi de „grele nenorociri“ în familie, Alexandru Pelimon ne-a lăsat în cartea sa Impresiuni de călătorie în România, publicată în anul 1858, o frescă vie a oraşului Câmpulung şi a împrejurimilor sale.
- Pe jos, de la Bucureşti la Câmpulung
Volumul lui Alexandru Pelimon denotă impresiile unui veritabil turist, care îşi ia rolul foarte în serios. Cât de modern gândea acest iubitor al naturii, care vară de vară mergea în călătorie pe jos, cu „sacul în spate“ şi cu o ghioagă straşnică în mână, reiese din ceea ce scrie în chiar debutul cărţii:
Mă mir prea mult de ce boierii, propietari de moşii, iubesc vara a şedea în Bucureşti? cum dumnealor iubesc atât de mult uruitul trăsurilor, preumblarea de la Şosea ca şi pe alte uliţi ale Bucureştilor, totdeauna în pulbere şi-n trăsură; de ce n-ar fi iubind să viziteze în acest timp muntele şi câmpia, locurile de pe Dâmboviţa, pe Argeş şi Râul Doamnei, pe Olt şi mai încolo.
Urmărind însemnările din volumul Impresiuni de călătorie în România, cititorul află că Pelimon pleacă pe 16 iulie 1858 din Bucureşti, la orele trei şi jumătate, foarte de dimineaţă, și iese din oraș prin bariera de la Podul Mogoşoaiei. Este însoţit de un oarecare Niţă, un june grănicer din satul Vişoi, mai din sus de Câmpulung, care – potrivit mărturisirii sale – cel mai frumos june ţăran ce au putut vreodată a vedea ochii mei. După ce trece de lunca Bucureştiului, străbate satul Boteni, apoi Podul Bărbierului (azi comuna Răcari) pentru a intra în lunca din Conţeşti, un loc deschis de unde încep a se zări Carpaţii către nord, întocmai ca nişte cetăţi de fier şi de aramă.
Michel Bouquet, „Vedere spre coasta de nord – Câmpulung”, 1843. Litografie în „Album valah”.
A doua zi călătorul trece prin lunca Mătăsarului, Găeşti şi Leordeni. În cea de-a treia, lasă Goleştiul şi Piteştiul tot la mâna stângă, urmează calea cea oarecum gloduroasă pe sub dealuri și depășește confluenţa Râului Doamnei cu Argeşul. Pentru că ziua este trecută de jumătate, Pelimon grăbeşte paşii ca să iasă în drumul cel mare pe unde umbla lumea care se ducea la târgul de Sânt Ilie. Aici – observă el – peisajul se schimbă brusc: căruțe încărcate cu tot felul de mărfuri, oameni povestind sau cântând, o animaţie neaşteptată, toate dau impresia că se apropie o mare sărbătoare. Noaptea călătorul rămâne la poşta Livezeni, cea mai din urmă până la Câmpulung.
- Cum era oraşul Câmpulung în 1858
Capitolul dedicat de Alexandru Pelimon Câmpulungului, vechea reşedinţă domnească, începe cu descrierea situării geografice, pentru a trece apoi la partea istorică. Oraşul, care se află închis între nişte dealuri foarte măreţe, cuprinde mai multe monumente istorice şi admirabile; linii paralele îi formează uliţele şi nu-i lipsesc casele frumoase şi nici bărbaţi ce merită toată lauda. Câteva monumente îi atrag atenţia: monastirea cea edificată de un Radu voievod şi-apoi prefăcută de Matei-Vodă Basarab, mica bisericuţă a lui Negru-Vodă (despre care Pelimon consideră că prin descălicarea sa aici întâi, puse întâia piatră pentru fundare Principatului României), precum şi Bărăţia.
Deşi dotat de la natură cu o poziţiune foarte avantagioasă pentru menţinerea curăţeniei, oraşul Câmpulung nu îi pare chiar salubru. Casele ar trebui clădite după o concepţie arhitectonică mai riguroasă, canalul din mijlocul pieţei s-ar cădea să fie construit din piatră, şcoala este cam dărăpănată, lipseşte un stabiliment de educaţie pentru fete. Călătorul consideră că nu numai municipalitatea Câmpulungului, ci şi a oricărui oraş mai însemnat din România, ar trebui să fie mult mai interesată de existenţa şcolilor, a şoselelor, a spitalelor, a bibliotecilor ori a stabilimentelor ajutătoare pentru săracii neputincioşi, cât şi pentru orfani.
Alexandru Pelimon ajunsese în Câmpulung pe 19 iulie 1858, după ce vizitase castrul roman numit de locuitorii din jur „Jidova“ sau „Cetatea jidovilor“. Prima impresie despre oraş, calificată drept teribilă, şi despre care crede că o va ţine minte toată viaţa, este legată de bâlciul de Sf. Ilie. Dovadă a unei intense vieţi comerciale, „Sborul lui Sf. Ilie“, desfăşurat anual între 17 şi 27 iulie, aducea la Câmpulung numeroşi negustori ale căror mărfuri se schimbau cu produsele locale. Chiar secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Anton-Maria Del Chiaro, îl menţionează în călătoria sa prin Câmpulung.
Prin cele relatate despre bâlci, Pelimon ne lasă un viu şi pitoresc tablou de epocă, dovedind o impresionantă forţă descriptivă şi, în acelaşi timp, calităţile unui stilist ce are meşteşugul de a alcătui ample perioade. Scriitorul află la Câmpulung o mulţime pestriţă care foiește în jurul prăvăliilor unde călătorul nostru, destul de umblat de altfel, observă fel de fel de lucruri ciudate şi curioase. Aici îşi întretăiau drumurile țărani, femei, copii, cercelari, negustori, mămulari, copăieri, oameni d-ai poliţiei şi d-ai cârmuirii care priveghiau, dar şi băcani, boieri, dame, domnişori atât d-aci din oraş, cât şi din alte părţi. Se cumpărau din bâlci surtucul de modă, mănuşi glasé şi fracuri cu coadele lungi, şepci şi paltoane, cât și cojocul şi căciula de oaie a ţăranului, peşchirul sau mărama cea albă. Totodată, prin târg puteau fi zărite dame ce purtau pălării amazoane, cu horbotă neagră pâmprejur şi maniind cochetăria cea mai esantrică.
La „Sborul lui Sf. Ilie“ se vindeau de toate, funii şi păcură, coase şi opinci, lulele şi brânză în coşuleţe, se juca uite popa!… nu e popa! (şi nu era greu a pierde la joc agoniseala unui an întreg!), se bătea cartea la stos prin cafenele. Dar cea mai mare căutare o avea ruleta, căci aici se îngrămădeau cei mai mulţi, atraşi de strigătul La un gologan, cinci!… la un gologan, cinci! al neguţătorului cu rolina. Deşi oprită de condica penală, ruleta rămânea unul dintre punctele de atracţie ale bâlciului.
Cât de mare era aglomeraţia din Câmpulung în zilele târgului o denotă şi faptul că Alexandru Pelimon, care sosise în oraş cam pe la toaca popilor, nu găsește niciun loc unde să înnopteze, de vreme ce toate camerile de pe la hanuri se aflau prinse. Dar cum prin aceste locuri se găsesc bărbaţi lăudabili, călătorul rămâne peste noapte la domnul Florentie, revizorul şcoalelor comunale din acest district, care astfel face prin acest gest dovada ospitalităţii locale.
A doua zi, mergând spre dealul Flămânda, care domină ca o citadelă tot oraşul, cu scopul de a vizita mica biserică aflată acolo, Pelimon observă că toţi sătenii şi sătencele ce se îndreaptă către Câmpulung sunt îmbrăcaţi în straiele de sărbătoare ale portului local. El remarcă în mod deosebit frumuseţea costumului național al tinerelor fete: ie cu fluturi şi cusături cu arnici de toate culorile, cojocel subţire, catrinţă cu picăţele ca a bărbaţilor, dar cu marginile ceva mai înguste.
Aceste frumoase fete unesc atâtea calităţi şi atâta gust în ceea ce priveşte portul lor, încât – scrie călătorul – damele capitalelor, fără supărare!… cu toată silinţa ce o pun ca să concure prin moda de la Paris şi altele, rămân, e adevăr, cam învinse şi nu pot tăgădui înseşi dumnealor că dau premiuri necontestabile astor fiice de la Carpaţi!
- Explorarea împrejurimilor Câmpulungului
În zilele următoare, atras de farmecul împrejurimilor, Alexandru Pelimon se îndreaptă spre nord și ajunge la Rucăr, un sat ocolit de munţi şi stânci de piatră foarte râpoase. Aici este întâmpinat de localnicul P. Rucăreanu, la care va rămâne peste noapte. Peste o zi caută oameni şi cai pentru o excursie la Dâmbovicioara. Iese din Rucăr, admiră spre nord-vest Piatra lui Crai unde se află aşezată linia de pază a pichetelor de graniţă dintre Muntenia şi Transilvania, iar la jumătatea zilei depăşeşte punctul de pază de la Podul Dâmboviţei şi apucă la stânga. Trece puntea din grinzi de brad peste Dâmboviţa, lasă în urmă nişte colţi de piatră între care se află un turn de cetate despre care mărturiseşte că nu există date prea sigure, merge pe un drum ce şerpuieşte pe sub nişte stânci mari atârnate şi cu făclii de ceară intră în peştera Dâmbovicioara unde, precum alţii înaintea sa, îşi lasă însemnat numele pe un perete, conform unui obicei păstrat din păcate și astăzi. La întoarcere, o ia pe alt drum, o cale spre dreapta, către Valea Muierii, se opreşte la cetatea de lângă Podu Dâmboviţei întărită cu un mur de piatră tras până-n culmea dealurilor învecinate, cetate pe care o găseşte complet ruinată, plină de plante, ierburi şi muşchi.
Călătorul pleacă apoi spre Dragoslavele şi la unsprezece ore din noapte trage la un birt din faţa schitului Nămăeşti. A doua zi, ascultă sfântul oficiu la biserica din piatră a schitului, urcă la maica stariţă, doamna Elisabeta, unde discută despre legenda descoperirii schitului de un păstor, despre icoana foarte veche ce s-a găsit aici şi pe care o aseamănă cu icoana de la Mănăstirea dintr-un Lemn. În continuare coboară spre Câmpulung şi ajunge la timp pentru ca să petreacă o seară la teatru, unde se reprezintă piesa Doi morţi vii de Vasile Alecsandri. Spectacolul nu-l încântă în mod deosebit, dar laudă nobilul simţimânt al lui T. Rucăreanu şi C. D. Aricescu, cei ce cu destule anevoinţe şi precât îi iertă puterile, înălţară muzelor acest templu. În ziua de 25 iulie 1858, așadar după o săptămână, călătorul îşi ia rămas bun de la Câmpulung.
Nu trebuie să căutăm mari adâncimi literare în paginile lăsate de Alexandru Pelimon, într-o epocă în care cititorul era mai puţin atent la calitatea scrisului. Totuși, Impresiunile de călătorie în România rămân lăudabile atât prin aspectul documentar, cât și prin elanul, pasiunea şi strădania acestui peregrin din zorii literaturii de călătorie româneşti.
Sursa imaginilor: Biblioteca Digitală Națională