Foto: Clasa a XII-a F (uman) în ultima zi de școală. În mijloc, profesoara de română Elisabeta Enescu. Câmpulung, Colegiul Național „Dinicu Golescu”, iunie 1973
Cât am fost elev în gimnaziu, am mers în pregătirea mea de zi cu zi, cap la cap, atât cu româna, cât și cu matematica. În clasa a VIII-a, când matematica a început să se complice, îi mai ceream ajutor Mamei și, în felul acesta, nu mi-a rămas nimic neclar. Cu toate dificultățile acestei materii, mi-am păstrat intactă pasiunea pentru matematică, la concurență cu cea pentru română, unde nici chiar complicatele analize sintactico-morfologice de la gramatică nu-mi dădeau cine știe ce bătăi de cap.
Oricum, la matematică lucram zdravăn pentru examenul de admitere la liceu, care se apropia cu pași repezi și, în caz că mă mai împotmoleam din când în când la vreo problemă, o aveam alături pe Mama, care îmi sărea în ajutor cu tot devotamentul. La geometrie în spațiu mergeam însă strună și Mama îmi explicase de unde îmi venea ușurința, spunându-mi că reușesc să „văd în spațiu”, ceea ce era esențial la această disciplină.
Cât privește româna, dacă n-aș fi înțeles ceva, Tata era oricând gata să mă îndrume, căci încă nu începusem să flutur stindardul independenței, ca mai târziu în liceu, când orice sfat venit de la el trebuia respins din principiu, fără a mai fi analizat.
Când s-a apropiat examenul de admitere la Colegiul Național „Dinicu Golescu” din Câmpulung, mi-am intensificat pregătirea, făcându-mi atât pentru română, cât și pentru matematică niște caiete speciale de lucru, pe care le păstrez și acum în bibliotecă. În ultimele luni de gimnaziu, am aflat de la Mama – ce-i drept, cu oarecare surprindere – că subiectele de la examen nu se fac pe baza manualului, așa cum credeam, ci pe baza programei analitice. De aceea pregătirea la matematică ea mi-a organizat-o în funcție de cerințele programei.
Totul mergea bine și țin minte că, la ultima teză de matematică din clasa a VIII-a, am dat lucrarea finalizată după vreo douăzeci de minute, spre uimirea profesoarei noastre Florica Irimescu. Când să-i duc teza la catedră, m-a pus să mai verific încă o dată dacă n-am sărit vreun subiect. Nu omisesem nimic și, după ce mi-a sosit teza cu nota maximă, am căpătat o și mai mare siguranță în forțele proprii.
Întâmplarea de la examenul de admitere în liceu
Foto: La sfârșitul clasei a IX-a. În centru, profesorul de biologie Ion N. Popescu. Câmpulung, Colegiul Național „Dinicu Golescu”, 13 iunie 1970
Examenul de admitere la Colegiul Național „Dinicu Golescu” a început cu proba scrisă la română. Pentru caracterizarea unui personaj la alegere, după ce mi-am dat seama că toți cei din sală vor scrie despre Vitoria Lipan, mi-am schimbat opțiunea inițială și l-am caracterizat pe Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraților”, despre care știam, după ce Tata îmi dăduse să citesc un articol, că îl are ca prototip pe Emil Rebreanu, fratele scriitorului. Nu numai că îmi plăcuse romanul „Pădurea spânzuraților”, dar, prin coordonata psihologică, Apostol Bologa mi se părea mai complex decât arhicunoscutul personaj sadovenian. Cum și la gramatică analiza mi-a mers fără dificultăți, se creaseră premisele unei prime note mari.
Proba scrisă de matematică am trecut-o de asemenea cu bine, cu excepția unei mici scăpări la un calcul, pe care mi-a semnalat-o Mama, când i-am explicat acasă cum lucrasem. Așadar și aici urma să iau o notă foarte bună.
Mă și vedeam printre primii pe lista reușiților la liceu, mai cu seamă după oralul la română, unde nu numai că am luat nota 10, dar am primit și aprecieri din partea comisiei. Examenul de care mă temusem atâta vreme devenise, iată, deja o… rutină!
Cu moralul ridicat și cu o stare de spirit excelentă, am intrat la proba orală de matematică, unde știam dumnezeiește programa și tot ce trebuia să lucrez ca aplicații. După ce am tras subiectul, am mers în bancă să-l pregătesc. Pe ciornă, demonstrația la geometrie mi-a ieșit imediat, pentru că – nu-i așa! -„vedeam în spațiu” cu ușurință, cum îmi spusese Mama. La algebră însă, nu găseam cu niciun chip rezolvarea. Am luat-o de la capăt de câteva ori și tot nimic. Am început să mă agit și să mă treacă toate apele. De ce nu-mi iese? A, știu! Pentru că tipul de exercițiu de pe bilet nu l-am studiat în gimnaziu și, sunt foarte sigur, nu este nici în programă. Până mi-a venit rândul să merg la tablă, toate încercările mele de a ieși din impas au dat greș.
În fața comisiei, am făcut pe tablă desenul la geometrie și am scris rezolvarea problemei. Totul a mers strună. „Treci la subiectul doi!” mi s-a spus. Încep exercițiul la algebră cu speranța că voi avea o iluminare de ultim moment, iar ceea ce nu-mi ieșise în bancă se va termina totuși cu bine la tablă. Dar nu trece mult timp și mă încurc. Ceva nu merge, pentru că nu știu calea pe care să înaintez. „Mai gândește-te!” îmi zice la un moment dat unul dintre profesori, cu un ton în care simt o ușoară amenințare. Reîncep să lucrez și mă poticnesc din nou. Oricât m-aș strădui, nu-mi iese! Pierzându-și răbdarea, profesorul mi se adresează de la catedră, spunându-mi că pune la îndoială cunoștințele mele de algebră.
Atunci, foarte sigur pe memoria mea și pe tot ceea ce pregătisem împreună cu Mama conform programei de gimnaziu, ripostez: „Acest tip de subiect noi nu l-am studiat la școală!” Profesorul, surprins de replica mea, insistă că eu nu cunosc subiectul, nu că nu l-am fi studiat la școală. Atunci, ca să mă apăr, aduc argumentul suprem, din punctul meu de vedere: „Dar acest tip de subiect nici nu este în programa de gimnaziu!”
În clipa aceea, profesorul de matematică m-a privit drept în ochi, cu o enervare vizibilă. Rezultă că am depășit măsura și am trecut la obrăznicii. A luat fișa pentru probele de oral și mi-a trecut pe ea notele: 10 la geometrie și 4 la algebră. Apoi face media: 7. Cerul se prăbușește pe mine!
Când am ieșit din sala de examen, în fața ușii, pe holul liceului, erau mulți părinți care își așteptau odraslele. Eu venisem singur, pentru că ai mei erau și ei la școlile lor. Nu fac decât doi-trei pași că, iată, mă întâmpină mama unui fost coleg de clasă. „Cât ai luat? 10, desigur!” încearcă ea să ghicească nota, zâmbindu-mi. „Noooo!” spun eu cu o imensă dezamăgire, contrazicând-o. „Aaa, 9! E bun și 9!” adaugă ea cu încredere. Nu o mai corectez de data asta, pentru că mă prinde un soi de vertij și totul se învârtește ciudat în jurul meu.
Confirmarea că avusesem dreptate
Foto: Clasa noastră de uman (X F), la final de an școlar. În mijloc, profesorul de germană Peter Laschön. Colegiul Național „Dinicu Golescu”, iunie 1971
Cu sufletul negru, am plecat de la liceu și m-am îndreptat spre casă. Pe stradă, de cum am ieșit pe poartă, aveam impresia că toată lumea se uită la mine, că mă arată cu degetul și spune: „A luat 7! A luat 7! A luat 7!” Nu mai suport privirea nimănui și, în loc să mă întorc acasă pe drumul obișnuit, cel mai drept, adică pe bulevardul din centrul Câmpulungului, o iau pe niște străzi lăturalnice, pe unde nu trece nimeni.
După un ocol imens, pe la marginea orașului, ajung în sfârșit acasă. Îi povestesc Mamei toată întâmplarea, îi reproduc subiectul de algebră cu pricina și susțin în continuare, sus și tare, că nu am lucrat așa ceva la școală pentru că, știu eu precis, nu se află în programă. Mama mă ascultă și urmărim punct cu punct tot ce prevede aceasta. Da, am dreptate! Așa este! Nu există subiectul respectiv în materia pentru gimnaziu, ci numai în cea pentru liceu. Mama își dă seama imediat că examinatorul care a conceput subiectele de algebră, fiind profesor de liceu, nu cunoștea bine programa pentru gimnaziu. Pur și simplu a încurcat subiectul pentru gimnaziu cu unul de liceu!
Am rămas doar cu dreptatea, confirmată de Mama, dar cu nota 7, pentru că la oral nu se puteau face contestații. Ultima probă, oralul de la istorie, unde am luat 10, aproape că nu a mai contat pentru mine. Rana produsă însă de eroarea examinatorului de la matematică a rămas atât de vie în mine, încât n-am mai putut s-o închid cu nimic niciodată.
Real sau uman?
La sfârșitul primului an de liceu, fiecare dintre noi, elevii de la „Dinicu Golescu”, a decis pentru ce optează, având în vedere separarea care urma să se facă din clasa a X-a: real sau uman. Acasă m-am sfătuit cu părinții și, deși Tata preda româna, iar mama, matematica, niciunul nu a pledat pentru propria specializare, hotărâtoare fiind opinia mea. Îmi amintesc că Mama nu a avut nicio obiecție dacă aș părăsi profilul real, deși numai eu știu câte ore își sacrificase în ultimii ani ca să mă perfecționez la matematică. Mi-a spus simplu că trebuie să aleg secția unde simt că îmi este mai ușor și îmi va plăcea ceea ce studiez.
Pentru mine, însă, alegerea a fost una foarte ușoară: nota 7 de la examenul oral la matematică, rezultată din eroarea evidentă a profesorului-examinator în a concepe subiectul, a fost urmată în clasa a IX-a de o altă „problemă”: avalanșa înnebunitoare de exerciții – toate pentru nivel de olimpiadă! – date în permanență de profesorul nostru de matematică B. L. la lucrări de control și teze. Niciodată subiectele nu puteau fi terminate pe parcursul orei și rămâneau nefinalizate din lipsă de timp. Evident, toți luam note foarte mici. În plus, eram calificați drept… „tolomaci”! Atunci balanța s-a înclinat decisiv în ceea ce privește opțiunea mea: secția uman.
Așa am devenit umanist!