Suferă România de ziua ei, de aceea suntem pedepsiţi cu asemenea vreme mohorâtă şi atmosferă de amărăciune într-un moment istoric bagatelizat până la durere. Cea mai importantă săptămână a Centenarului, care a însemnat, tot anul, o paradă de gesturi ipocrite, înnegurează sufletele românilor scârbiţi de ce-a ajuns o naţie terfelită de lideri lipsiţi de scrupule, chitiţi pe jaf şi înavuţire. O naţie altădată cuviincioasă, pe care îndepărtarea de educaţie şi de morală a adus-o la un nivel de indecenţă de care va fi greu să ne dezbărăm câteva decenii bune de acum înainte. Poate secolul următor să spele mizeria în care s-a adâncit ţara noastră, care plânge în aceste zile apăsătoare. Nu face excepţie Câmpulungul nostru, cufundat parcă într-un gri mai accentuat ca altădată, deprimant şi rece, care numai a celebrare nu arată. Această tristeţe teribilă, care ne încearcă de o sărbătoare amară, este tristeţea celor care văd de sus cum ne-am bătut joc de martiriul lor, distrugând ce au clădit în urmă cu o sută de ani. Nu are sens, căci ştim răspunsul, a ne întreba dacă românii de astăzi ar fi fost capabili să înfăptuiască Marea Unire. Nici cei mari, nici cei mici, la cât de tare am ajuns să ne urâm, să ne invidiem şi să ne certăm din orice.
În caz că vă doriţi să fiţi părtaşi unor acţiuni de Centenar şi Ziua Naţională – dacă nu v-aţi îngreţoşat destul urmărind imaginile cu puhoiul de curioşi năvăliţi la Catedrala Mântuirii Neamului, că, vezi Doamne, aici rugile au alt efect decât în bisericile obişnuite ori la credincios acasă -, şi Muscelul livrează ceva demonstraţii discutabile în amintirea celor duşi dintre noi. Pe câmpul de luptă sau în numele idealului de unitate. S-a înroşit Facebook-ul de anunţuri ale evenimentelor comemorative organizate de unele dintre Primăriile muscelene, la monumentele lustruite pentru 1 Decembrie. Până la urmă, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie în organizare – a contat, fireşte, şi greutatea „pungii” -, cei 100 de ani trebuiau marcaţi cumva. Deci nu cei care fac sunt de criticat, ci aceia care nu fac nimic, ca să zgâlţâie fărâma de conştiinţă a musceleanului greu de urnit când vine vorba de o sărbătoare spirituală. Ia să fi anunţat primarii nişte praznice cu sarmale şi ţuică fiartă, că erau urmaşii Unirii ciorchine şi pe monumente, nu numai în jurul lor.
Câmpulungul nostru nu de inspiraţie ori nevoi satisfăcute din bugetul de Centenar al Ministerului Culturii ducea lipsă. Ce frumos ar fi fost dacă, în loc de două rânduri de „Flăcări”, aveam începută renovarea Palatului Culturii! Rămâneam cu ceva după Anul Centenar: frumoasa clădire a Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”, restaurată şi salvată într-un an istoric. Şi, ca să-şi aline setea de electoral, „înflăcăraţii” puteau să-şi tragă placă de ctitori, căci comunitatea ar fi înghiţit pomelnicul de politicieni cu orgoliul mângâiat, ca preţ al salvării monumentului. După mintea noastră, mai mult efect electoral avea o minunăţie de edificiu reparat decât plimbatul unei candele, pentru care i-a înjurat toată lumea. N-a fost să fie, dar să nu deznădăjduim, căci primarul, cu o foarte mare întârziere cauzată, cel mai probabil, de sfătuitorii slabi şi foarte slabi de care este înconjurat, s-a hotărât să acceseze Programul de Investiţii în domeniul culturii, aprobat printr-o OUG din 2018. Un program al Ministerului Culturii, care finanţează nu numai lucrări, ci şi achiziţia de monumente istorice – exact banii care-i trebuie Casei de Cultură -, la care municipalitatea s-a trezit să adere cu mai puţin de două săptămâni înainte să se închidă pe acest an. O şansă care se putea rata, deoarece conţopiştii Primăriei n-au avut timp tot anul să ceară banii care le trebuie de la minister. Ca o coincidenţă, solicitarea de fonduri a plecat de la Câmpulung către Bucureşti imediat după ce A.S.C.M. a insistat cu adrese la Ministerul Culturii şi la premierul Dăncilă, ca să spună ce au de gând cu Palatul Culturii. La scurt timp – să zicem că e, repetăm, o coincidenţă în cronologia evenimentelor -, au fost expediate şi hârtiile Câmpulungului către oficialii din Cultură. Mare minune să nu-i fi „scurtcircuitat” pe ai noştri chiar ministerul, sătul de insistenţe şi sesizări pe acest subiect: Luaţi-vă clădirea şi lăsaţi-ne în pace! Şi faceţi, adormiţilor, cereri de finanţare, căci avem bani de reparaţii! Doar cereţi-i, muţilor!
Trecuse jumătatea lunii octombrie, când ai noştri s-au trezit că se pot depune proiecte pe Centenar şi, cu şapte zile înainte de expirarea termenului până la care se primeau cererile, au trimis şi ei solicitările şi hotărârile de Consiliu care îi dădeau mână liberă lui Liviu Ţâroiu să se ocupe de daravela cu ministerul.
Startul manifestărilor de Ziua Naţională + Centenar la Câmpulung l-a dat lansarea unui volum-eveniment, reeditarea unui jurnal de front, printre puţinele din România, care n-a trezit absolut niciun interes reprezentanţilor comunităţii. Care mai acum o săptămână se văitau că-i doboară programul acestor zile, aşa că şi l-au uşurat singuri, prin obişnuita practică a neparticipării. Doi consilieri locali, Stanciu şi Iliescu, au spălat ruşinea unui Consiliu, care defilează făţarnic, pe la şedinţe, cu faultarea culturii de către primar, prin alocările anuale de sărăcie şi menţinerea personalului la un număr insuficient unei revoluţii culturale în târg. În acest ultim caz, şi să vrea Primăria să angajeze, n-are pe cine, oamenii de cultură fiind în trecutul oraşului, nu în prezentul acaparat de inculţii „înşurubaţi” în funcţii publice.