Portalul dedicat promovării comunei Dâmbovicioara, prin intermediul unui centru înfiinţat special în acest scop, care are un sediu şi angajaţi, cuprinde o secţiune de „cuvinte alese”, care, pe deasupra, nu sunt nici puţine, nici lansate gratuit de oamenii locului. În special, de cei care au lăsat această zonă în urmă. Sentimentul dragostei de casă, de părinţi, de prietenii din copilărie îi face să se descarce cu atâta patimă, încât trezesc stări asemănătoare şi altora, care exprimă aceeaşi nostalgie prin mesajele transmise. Dintre multele „cuvinte alese” le-am selectat pe cele ale Angelei Neguleţ, care scrie: „Aici am petrecut doi ani din copilăria mea, singurii şi cei mai frumoşi. Pe Defileul Dâmbovicioarei, bunicul meu mă ducea călare, pe calul lui, în Vătarniţa, la fân. Era o încântare atunci, când eu, copilul de trei ani, mă uitam la munţi şi-l întrebam pe bunicul dacă nu o să cadă stâncile peste noi. Amintirile unui copil, care a trăit acolo, în acel „Paradis”, unde încă se mai păstrează tradiţiile. Vizitaţi Dâmbovicioara! Nici nu ştiţi ce pierdeţi!” „Este un loc frumos, unde m-am născut şi am crescut. Nu este de uitat.”, confirmă Rody Bărbieru. „Un loc minunat, care m-a atras încă de la începutul călătoriilor mele prin ţară. Pe unde mergeam şi mă întrebam unde-i mai frumos în apropierea localităţii mele, mă opream tot asupra Dâmbovicioarei, Moeciului, Culoarului Rucăr-Bran şi tot ce însemna Valea Dâmboviţei. Este ceva care te atrage şi pe care îţi doreşti să-l vizitezi de fiecare dată când ai ocazia. Locuri minunate, cu oameni minunaţi.”, a adăugat Elena Nănescu.
Şi amintirea Brusturetului de odinioară se păstrează intactă în mintea celor care şi-au petrecut o parte a concediului pe răcoare, la munte. Din păcate, despre „perla Dâmbovicioarei”, turiştii din altădată vorbesc la trecut, căci toate evocările lor insistă pe ce a fost, nemaiavând ce să elogieze în prezent. „Când se organizau spectacole de muzică populară, mergeam pe jos, de la Pod, până la Brusturet, ajungeam acasă seara şi mă pedepsea mama că am ajuns târziu acasă.”, sunt păţaniile Rodicăi Bărbieru. „Amintiri frumoase!”, confirmă Constantin Bomboş. „Ce este astăzi acolo, nu mai ştiu, dar ce s-a întâmplat în România… la mai bine nu mă aştept!” Adrian Dinu îşi aminteşte că: „Am prins, cred, o ultimă ocazie să fiu cazat la căsuţe, undeva, în 2006, cabana era în renovare. Ulterior, când am trecut, căsuţele erau răsturnate, în spatele cabanei. Păcat!”