Dacă criza ne-a mai tăiat din elanul de a ne mai lăuda cu SH-urile de lux luate din Germania, cu bani împrumutaţi de la bănci, acum ne-au mai rămas fiţele cu mâncarea. Cum de apetit nu duce lipsă românul, mai nou se caută produsele “eco”, pline de “E”-uri, cu etichete speciale. Prin Muscel, aproape că nu există bodegă care se respectă să nu aibă în meniu o păstrămioară de căprioară, un cârnat afumat şi condimentat de mistreţ sau câte o fripturică de cerb. Şi pentru ca tabloul snobismului să fie perfect şi complet, pe Drumul Naţional 73, de la Rucăr şi până la Valea Urdii, e plin de comercianţi, care, mai nou, oferă o piperată porţie de friptură de cocoş de munte! (pasăre ocrotită de lege, care nu suportă captivitatea, se sinucide asemenea piţigoiului). Această delicatesă este des întâlnită, la fel ca cerbul, ursul sau
mistreţul. Oare câte asemenea animale trebuie sacrificate zilnic pentru a satisface foamea de fiţe a românilor?! Chiar dacă la Ministerul Agriculturii nu sunt înregistrate în zona Muscel ferme de cerbi sau mistreţi, în faţa fiecărei gospodării care are ieşire la drumul spre Braşov se comercializează asemenea “deosebite” mezeluri din vânat. Un cumpărător de bună credinţă, care a făcut greşeala să se încreadă în etichetele de-o şchioapă ale negustorilor rucăreni, a ajuns la concluzia că, cel mai probabil, mistreţul este înlocuit cu un vier trecut bine de prima tinereţe, cerbul are gust de cal mort, iar ursul poate fi confundat cu pulpa unei vaci bătrâne. Cârnaţii de vânat, cică preparaţi în casă, sunt livraţi de firmele distribuitoare de mezeluri, puţin afumate în spatele budei şi clătiţi în ligheanul de spălat pe picioare, ca să prindă gustul specific, iar apoi sunt scoşi pe tarabă ca fiind “tradiţionali”, “de casă”, “de la bunica”.
Musceleanul de pe bulevard