„Istoria adevărată nu poate fi relatată decât de oamenii care au trăit-o şi care nu au fost mutilaţi în conştiinţa lor de influenţele politice şi ideologice ale vremurilor respective. Argumentul convingător este dat de şcoala vieţii şi a instituţiilor care i-au instruit, fără tendinţe ariviste sau narcisice, ci doar supuşi curiozităţii. Pare imposibilă existenţa acestor oameni. Eu nu cred asta. Ca şi filosofii consacraţi, care-şi definesc o doctrină stabilă, şi aceşti participanţi şi gânditori ai istoriei pot fi înţeleşi şi acceptaţi în emanarea adevărului. Cartea este viziunea mea privind istoria României din perioada 1944-2023.”, este cuvântul de început pe care colonelul în retragere Gheorghe Mihai a ales să-l împărtăşească cititorilor volumului său proaspăt lansat, intitulat „Pseudo-Business Muscelean – Fals tratat de înavuţire”. Această carte prezintă un mod de interpretare şi înţelegere a istoriei Muscelului în ultimii 80 de ani şi, mai cu seamă, povestea Întreprinderii ARO Câmpulung. În acest articol vom aborda prima parte a volumului, în care este prezentată istoria Uzinei ARO şi motivele care au dus la închiderea acesteia.
În primul capitol al cărţii, autorul a împărtăşit ideea că judeţul Muscel nu a fost cu nimic diferit faţă de celelalte judeţe şi că ceea ce se întâmpla aici, avea loc în toată ţara. „Să nu credem că suntem într-un plan geografic în care se face cu totul altceva decât în România Mare. Ca atare, geografic şi economic, ne încadrăm în România Mare, deci ne putem numi o „Românie mai mică”. Tot în primul capitol am vorbit puţin despre judeţul Muscel. A fost o himeră, pentru că nu se mai putea face judeţul Muscel şi am explicat în carte de ce.”, a explicat colonelul Gheorghe Mihai.
În următorul capitol al cărţii, Uzina ARO a devenit principalul subiect. Autorul a relatat despre ceea ce s-a întâmplat în Uzina ARO, folosind o analiză sistemică, pentru a fi mai uşor de înţeles, prin care a fost explicat sistemul socialist de la acea vreme. „În demersul meu sistemic am încercat să explic că Uzina ARO, în sine, a fost ca o celulă a sistemului socialist. Dacă vrei să înţelegi sistemul socialist, aşa cum a fost, şi fie că-l blamezi, fie că-l lauzi, încearcă să înţelegi viaţa din Uzina ARO în anii respectivi, în mod deosebit în anii ei de glorie. Evoluţia uzinei atât economic, cât şi social, explică exact sistemul socialist până în anul 1990, după aceea a intrat în capitalismul sălbatic de după 1989.”, a relatat colonelul Gheorghe Mihai. Ca sistem de analiză, scriitorul a folosit sistemul procesual mod de producţie, care presupune forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Forţele de producţie, care cuprind forţele de muncă, obiectele muncii, mijloacele de muncă, delimitează partea efectivă a producţiei şi a fost descrisă ca fiind relativ uniformă şi în capitalism şi în socialism. Mi-am permis, din această cauză, să folosesc acest sistem procesual de producţie pentru a analiza ARO. Cel mai mult am insistat pe forţa de muncă, care nu este omul, ci potenţialul omului pus în acţiune, valabil şi pentru obiectul muncii, şi pentru mijloacele de lucru. Toate trebuie văzute dinamic, în procesele lor de acţiune.”, a transmis colonelul Gheorghe Mihai.
Partea a doua a analizei a constat în relaţii de producţie, respectiv relaţiile de proprietate şi de repartiţie, care presupun modul în care sunt repartizate bunurile naţionale, iar ultimele relaţii sunt cele de stratificare socială. Dacă vrei să judeci socialismul, capitalismul sau evul mediu, ori sclavagismul, te duci la aceste relaţii de producţie. Eu le-am explicat în carte prin prisma ARO şi am arătat cum se desfăşurau. În socialism şi la ARO era un transfer de proprietate licit, care se făcea dirijat prin stat, dar exista şi transferul ilicit de proprietate, în mod special în proprietatea socialistă, proprietatea particulară. Acestea erau ilicite pentru că spunea lumea că se furau. Am explicat în carte că existau, totuşi, nişte circumstanţe atenuate şi că nu aceasta era principala problemă. Ca dovadă, în Uzina ARO, nu am auzit să se fi plâns oamenii. Vreau să spun că transferul acesta de proprietate ilicit, chiar dacă pare blamat, avea şi justificarea lui.”, a explicat autorul.
În ceea ce priveşte forţa de muncă, în acest capitol au fost prezentate categoriile de oameni din Uzina ARO şi evoluţia profesională a acestora, având în vedere şcolarizările făcute şi controlate de uzină. Iniţial, majoritatea muncitorilor şi tehnicienilor erau produsul şcolilor câmpulungene. Această pregătire necesară a unei forţe de muncă active şi prospere se realiza în Câmpulung, iar cei care au fost buni au rămas pe poziţia de tehnician, fără să le fie ruşine. „Aici, am dat exemplu pe domnul Cazacu, despre care mulţi îşi aduc aminte ce personalitate era. Am dat exemplu pe domnul Moloiu, care era o personalitate, precum şi pe domnul Oprina. Am dat câteva exemple semnificative care să arate că forţa de muncă era teribil de diversificată, dar în acelaşi timp şi competentă. De asemenea, trebuie să spun că după anii 1975-1980, practic în Uzina ARO exista o compatibilitate aproape totală între forţa de muncă şi necesarul pentru meseriile şi profesiile fundamentale fluxului de fabricaţie.
De asemenea, mai remarc o treabă pe care mulţi o comentează cu diverse nuanţe. Haltele. Invenţia marelui Victor Naghi – eu aşa îl numesc – de a da halate pe poziţia profesională din uzină era o mare realizare. Această metodă este pur aristocratică. El, marele comunist şi muncitor Victor Naghi, a făcut această ierarhie aristocratică prin halatele pe care le purtau muncitorii în uzină. Albe-inginerii, galbene-maiştrii, gri-tehnicienii şi albastru-muncitorii. A creat în subconştientul oamenilor o ierarhie normală în astfel de situaţii. Aceste halate i-au ajutat pe cei care le purtau să-şi impună personalitatea şi pregătirea la locul de muncă.”, a explicat colonelul Gheorghe Mihai.
La finalul acestui capitol, Gheorghe Mihai şi-a expus părerea cu privire la globalizare, pe care a considerat-o ca fiind un „socialism mascat”. Potrivit acestuia: „Statul nu mai este, să spunem, reprezentantul dictaturii proletariatului, ci este un grup de oameni foarte bogaţi care şi-au concentrat averile în mâinile lor. Destul de problematic ca aceşti oameni să aibă grijă de popor, de cei pe care îi are în subordinea globalizării. Îi manevrează cum cred ei de cuviinţă ca să se îmbogăţească mai mult.”.
Capitolul care a dat titlul cărţii de „Fals tratat de înavuţire” se numeşte „ARO spre faliment”. În această secţiune, autorul a relatat despre cum s-a acţionat, în perioada respectivă, la Uzina ARO, prin anumite metode care au slăbit puterea economică globală, dar care nu au distrus ARO. „Imediat după anul 1989 s-a petrecut o schimbare deosebită în mintea oamenilor. Toată lumea alerga după îmbogăţire, toată lumea căuta o afacere, să intre în ritmul unui capitalism de mare anvergură. Lucru care era firesc să se manifeste. Cei care au avut putere, în special funcţii favorabile, au procedat la aceste metode de înavuţire. În anul 2000 Uzina ARO putea să facă din nou maşini la capacitate, nu maximă, dar putea să facă maşini care să îndestuleze piaţa. Ce mă face să afirm asta. Domnul director Dordea – eram consilierul dumnealui pe probleme militare – mi-a spus să mă duc în uzină şi să prezint situaţia reală, având încredere în mine că nu o să exagerez. Am parcurs timp de două luni, pas cu pas, toată Uzina ARO, inclusiv prin hrube şi prin beciuri. Informaţia am scris-o cu creionul, nu aveam cum să o multiplic. Am desenat, am făcut propuneri de tehnologizare, ceea ce mă face îndreptăţit să spun că Uzina ARO, în anul 2000, putea să facă încă maşini.”, a precizat colonelul Gheorghe Mihai. Potrivit acestuia, tot în anul 2000, au venit adevăraţii ucigători ai Uzinei ARO, pe care i-a împărţit în cinci categorii:
- Democraţia „schiloadă”, în care a scris despre cum s-a folosit şi se foloseşte şi în prezent jocul voturilor.
- Lanţul disponibilizărilor, prin disponibilizarea care, aşa cum a fost planificată, nu s-a executat. De aceea, primii care au plecat din Uzina ARO au fost oamenii capabili şi muncitori, reprezentând forţa de muncă cea mai avansată.
- Mişcarea sindicală, care cuprinde dezordinea sindicală şi pretenţiile care au îngreunat actul de conducere a celor din sistem.
- Faultul guvernanţilor
- Capitalismul „sălbatic”
Ultimele două categorii au fost îmbinate de către autor, deoarece au fost considerate ca fiind puncte comune. „Faultul guvernanţilor s-a dovedit chiar din luna februarie a anului 1990. Au dat hotărârea aceea a lui Petre Roman prin care să se aleagă conducerea de către muncitori. Eram şef CTC în funcţiune atunci, dar directorul meu m-a numit pe mine să coordonez problemele militare ale societăţii în acea perioadă. Am vrut să fiu arbitru la votarea respectivă. Aveam vreo 12 subofiţeri în subordine, pe care i-am trimis pe la secţii. După nici jumătate de oră au venit în birou şi mi-au spus că tot votul este o măsluire. Mi-au spus că unii ingineri îi pun pe muncitori pe cine să taie şi cine să rămână. Am verificat şi am scris în carte despre cum s-a întâmplat. Rămâneau dintre cei cinci care conduceau uzina, doar doi. Aşa a şi fost, dar ceea ce s-a întâmplat după aceea nu ştim. Eu nu îl uit pe Adrian Năstase la montajul general, călare pe un şasiu – era chiar pe linia şasielor, pentru că acolo se montau – şi se uita cu un aer de superioritate în jur. Au plecat, iar măsurile pe care le-au luat au fost total defavorizabile Uzinei ARO.”, a povestit Gheorghe Mihai.
Vom reveni cu un articol despre partea a doua, în care autorul prezintă România în ultimii 80 de ani.
R.A. ŞTEFAN