Foto: I. Oprean, Car cu boi pe drum, Dâmbovicioara. Colecţia Gheorghe Chiţa
„Muşcel sau Muscel?” Indiscutabil, „Muşcel”. Cum şi când s-a produs transformarea, cine sunt autorii ei, ce înseamnă cuvântul „muşcel” şi multe alte explicaţii interesante le aflăm dintr-un studiu al profesorului de istorie Ion Nania, care, timp de şase ani, între 1961-1967, a activat ca muzeograf principal la Muzeul Argeş. Ne-am bucurat să-l auzim pe profesorul Claudiu Neagoe, la recenta reunire a Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, la Biblioteca „Ion Barbu” din Câmpulung, aducând în actualitate o teză publicată de Ion Nania în anul 1989, în revista „Studii şi comunicări” a Muzeului Câmpulung Muscel. Scriem „Muscel”, pentru că acesta este numele oficial din actele normative, stabilit în urmă cu 60 de ani, când regimul comunist a decis schimbarea denumirii a mii de localităţi.
Transformarea „Muşcelului” în „Muscel” se produsese, însă, mult mai înainte, din vremea scrierilor lui Constantin Rădulescu Codin, autorul lucrării „Muscelul nostru” şi al altor lucrări în care foloseşte denumirea modificată a judeţului faţă de pronunţia ţăranilor musceleni. Cea mai mare influenţă au avut-o, însă, procesele verbale încheiate la toate şcolile judeţului de folcloristul Constantin Rădulescu Codin, în calitatea sa de revizor şcolar. În continuare, vă propunem o lectură de sărbătoare, potrivită Săptămânii Luminate a Paştelui, prezentându-vă atât lămuririle conferenţiarului universitar doctor habil. Claudiu Neagoe pe marginea lucrării lui Ion Nania, publicată în urmă cu 35 de ani, cât şi argumentele profesorului Nania, un fervent pledant pentru titulatura de la începuturi: „Muşcel”.
- Claudiu Neagoe: „În documentele medievale, slova este „ş”, acel „e” răsturnat. Este „ş”, nu „s”. Judeţul s-a numit „Muşcel” de la prima atestare”
Întrebat de curând despre nestinsa controversă „Muşcel/Muscel”, profesorul Claudiu Neagoe şi-a amintit de acest articol, „multă vreme ignorat”, după cum spunea acesta. „Am avut onoarea şi bucuria să-l cunosc pe Ion Nania, cu care am stat puţin de vorbă. Călătorea foarte mult, fiind printre puţinii care au bătut judeţele Ţării Româneşti, a adunat foarte multe legende şi tradiţii locale.”, spunea Claudiu Neagoe.
„În documentele medievale – a continuat acesta -, slova este „ş”, acel „e” răsturnat. Este „ş”, nu „s”. Judeţul s-a numit „Muşcel” de la prima atestare, de la începutul secolului al XVII-lea, de la 23 ianuarie 1609. (…) Ion Nania explică foarte clar că în Marele Dicţionar din 1901, volumul IV, apare judeţul Muşcel, dar, în 1928, Institutul Cartografic „Unirea” din Braşov a publicat o hartă cu titlul „Judeţul Muscel”, după noua împărţire administrativă. Situaţia se întâmpla după noua organizare administrativă de după Marea Unire. Însă Ion Nania spune că adevăratul „vinovat” este Constantin Rădulescu Codin. Nu numai în „Muscelul nostru” şi într-o serie de scrieri, dar nu acestea au cântărit foarte mult, ci procesele verbale pe care le încheia în calitate de revizor şcolar. Deşi localnicii spuneau „Muşcel”, el scria „Muscel”. În urma scrierilor sale, alţii s-au lăsat influenţaţi. Uşor-uşor, s-a făcut tranziţia de la „Muşcel” la „Muscel”.”, a arătat Claudiu Neagoe.
Profesorul Neagoe preia din studiul lui Ion Nania şi explicaţia privitoare la termenii care compun cuvântul „Muşcel”. „El ne spune astfel: apelativul „Muşcel” este un substantiv compus din adjectivul „muș”/„muşe”, care a existat în graiul muntenesc până prin anii ’50 – în anii ’50, bătrânii încă îl foloseau; cuvântul înseamnă „frumos”/„frumoasă” – şi latinescul „cella”/„cellae”, care înseamnă „cămară sau odaie pentru păstrarea alimentelor”. Cămară sau odaie frumoasă pentru păstrarea alimentelor. El vorbeşte despre o tradiţie locală din Dâmboviţa, despre care spune că a găsit-o, câţiva ani mai târziu, şi în Argeş: în vechime, când năvăleau barbarii, neamurile migratoare, românii aveau obiceiul de a săpa la marginea muscelelor astfel de cămăruţe, în care îşi păstrau proviziile şi obiectele mai de preţ. Dumnealui a făcut parte dintr-o echipă de cercetare, care a descoperit într-un muscel erodat în urma ploilor nişte vase ceramice mari. Nu se mai păstrase mare lucru, dar este clar că a existat acest obicei de a păstra în baza muscelelor astfel de provizii.”, a mai afirmat Claudiu Neagoe.
- În ’68, comuniştii au desfiinţat mii de sate, iar altor câteva mii li s-a schimbat numele
Sub titlul „Cum este corect: Muşcel sau Muscel?”, profesorul Ion Nania îşi prezenta, în urmă cu 35 de ani, argumentele în favoarea „Muşcelului”. Iată care sunt acestea.
„O situaţie nu tocmai fericită pentru viitorul pământului şi neamului românesc o datorăm Decretului nr.799/1964 privind schimbarea denumirii unor localităţi, căreia i se adaugă Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România şi Anexa la această lege, prin care sunt „desfiinţate” peste 3.700 de sate, iar altor peste 2.080 de localităţi li s-a schimbat numele, în ciuda vechimii multiseculare, cum ar fi, din Muşcel, satul Vieroşi, devenit Făgetu. (…) Având în vedere miile de toponime majore care au avut această soartă, nu insistăm asupra lor, oprindu-ne doar la binecunoscutul nostru Muşcel.
Foto: Ioan Niculescu. “Monumente istorice ale României. Tipuri din judeţele Argeş şi Muscel. Anul 1893”, album îngrijit de Adrian Săvoiu
(…) Toponimul îşi păstrează această formă de-a lungul veacurilor în absolut toate documentele. La începutul secolului al XX-lea, deşi se consemnează vag forma „Muscelul”, se arată hotărât că „pentru cuvintele cu acest nume şi derivatele lui, vezi Muşcelul” (George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu – „Marele dicţionar geografic al României”, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de Societatea Geografică Română, Bucureşti, volumul IV, 1901), arătându-se că Muşcelul este un „judeţ de munte al României, numit astfel din cauza muscelelor celor multe acoperite cu dumbrăvi şi fâneţe”, ceea ce dovedeşte că, la începutul acestui secol, unii oameni şcoliţi începuseră deja să pronunţe apelativul „muscel”, în ciuda faptului că ţăranii l-au pronunţat şi-l pronunţă pretutindeni „muşcel”.
„Marele dicţionar geografic” mai consemnează, pe lângă judeţul Muşcel, alte zece toponime „Muşcelul”: cătun al comunei Pleşcoiul, judeţul Buzău; sat în comuna Moroeni, judeţul Dâmboviţa; vechea denumire a cătunului Manoleşti, judeţul Buzău; proprietate a sătenilor din Domneşti, situată spre est de comună, judeţul Muşcel; moşie în comuna Colţi, judeţul Buzău; moşie lângă cătunul Muşcelul, comuna Pleşcoiul, judeţul Buzău; moşie a statului, în hotar cu Glodeanul, judeţul Prahova; pădure lângă cătunul Ocea, comuna Beceni, judeţul Buzău; Muşcelul-Ţigan, cătun al comunei Ruşiavăţul, judeţul Buzău, şi Muşcelul-Ţigan, moşie în acelaşi loc.
La acestea se adaugă alte trei toponime Valea Muşcelului: comună rurală în judeţul Buzău; vâlcea avându-şi izvorul în Muşcelul comunei Văleni, plasa Argeşelul, judeţul Muşcel, şi vale în judeţul Buzău, comuna Valea Muşcelului. La toate acestea se adaugă forma feminină Muşceleanca, pădure în judeţul Buzău, comuna Gura Sărăţii, şi diminutivul Muşceluşa, cătun al comunei Nehoiaşul, judeţul Buzău.
- O hartă tipărită în 1928 la Braşov este intitulată „Judeţul Muscel după noua împărţire administrativă”
În ciuda faptului că toate primăriile şi Prefectura judeţului scriau în actele emise „Judeţul Muşcel”, harta tipărită în 1928 de Institutul Cartografic „Unirea” Braşov este intitulată „Judeţul Muscel după noua împărţire administrativă”. Tot cu forma „Muscel” se consemnează judeţul în 1936-1938, precum şi localităţile Muscelu (Pleşcoi), Muscelu (Valea Muscelului), Muscelu Cărămăneşti, Musceluşa şi Muscelu-Ţigan din judeţul Buzău.
Foto: Editura STR, col. Th. Ştefănescu. La târg, car cu boi. Colecţia Gheorghe Chiţa.
Substituirea toponimului „Muşcel” cu „Muscel” se impune după Primul Război Mondial, mai întâi prin numeroasele publicaţii ale marelui folclorist Constantin Rădulescu-Codin, dar şi prin numeroasele procese verbale încheiate la toate şcolile judeţului Muşcel, în calitatea sa de revizor şcolar, în ciuda faptului că absolut toţi locuitorii pronunţau atunci, aşa cum rostesc şi astăzi, Muşcel.
Este dovada cea mai bună a forţei de care dispune intelectualul, scriitorul, omul de ştiinţă, gazetarul, prin cuvântul scris, ceea ce impune o mare atenţie din partea fiecărui intelectual. Şi chiar dacă o personalitate modifică şi foloseşte anumite cuvinte, este o treabă personală, pe care şi-o poate motiva într-un fel sau altul. Aceasta nu înseamnă că mass-media şi organele oficiale trebuie să impună cuvântul modificat, în pofida pronunţiei generale şi în dauna graiului autohton.
- „Muşcel” a rezultat din unirea unui adjectiv străvechi, „muş”/„muşe”, care înseamnă „frumos”/„frumoasă”, cu substantivul latin „cella/cellae”, „cămară, cămăruţă, odaie pentru păstrarea alimentelor”
Fără îndoială, toponimul provine de la apelativul „muşcel”, substantiv format, după câte se pare, prin compunere din străvechiul adjectiv „muş, -e”, sinonim cu „frumos”, cuvânt dispărut recent din grai, pe care l-am întâlnit prin anii 1958-1960 în trei localităţi: Leurdeni, Leşile şi Mozăceni, judeţul Argeş, + „cella, -ae”, „cameră pentru păstrarea alimentelor, cămară, cămăruţă, odaie”. „Muşcel” ar însemna, aşadar, locul frumos al cămării, cămăruţei sau odăii.
Afirmaţia ne este dovedită de o întâmplare petrecută prin anul 1959. La insistenţele bătrânului învăţător Popescu din Cândeşti-Deal (azi în judeţul Dâmboviţa), organele Raionului Topoloveni ne-au delegat, împreună cu profesorul Catană Ion (Nelu), să mergem la Cândeşti-Deal, unde s-a făcut o descoperire extraordinară. Ajunşi la faţa locului, am constatat că, din cauza defrişării, începutul pantei superioare, la doi-trei metri de culmea unui muşcel din vestul satului, s-a rupt şi s-a surpat din cauza apelor unei ploi, dând la iveală trei camere săpate în pământ, lângă culmea muşcelului.
Erau asemenea unor chiupuri uriaşe. S-a săpat mai întâi o groapă rotundă, cu diametrul de circa 0,80 m, şi, după ce s-a adâncit cam 30 cm, se lărgea exact ca pântecul bombat al unei oale uriaşe cu diametrul maxim de 1,84 m, îngustându-se la fund, unde diametrul era de 1,30 m; adâncimea de la suprafaţa solului era de 1,78 m, măsurătorile efectuându-se la camera nordică rămasă întreagă, distanţa de celelalte fiind de circa 6 şi respectiv 12 m. După săpare, aceste „oale” uriaşe au fost puternic arse cu foc în interior, formând un perete gros de 10-16 cm.
Deşi asemenea odăi subterane nu se văzuseră până atunci, câţiva bătrâni, inclusiv învăţătorul, ştiau din tradiţie că astfel de camere numite „cele” (singular „celă”) se făcea pe vremea năvălirii barbarilor, pentru ca oamenii să-şi ascundă cerealele şi ţoalele. Cuvântul era cunoscut de învăţător şi de alţi trei bătrâni ai satului, o femeie şi doi bărbaţi. Moştenirea lui din latinescul „cella” este indiscutabilă. Săparea celei în partea superioară, lângă culmea dealului, era impusă pentru evitarea oricărei pânze freatice, încât pereţii să nu fie niciodată umezi.
- Ion Nania: „În cazul unor cuvinte cu o vechime atât de mare şi care s-au păstrat nealterate de influenţele străine, avem datoria să le păstrăm şi să le transmitem urmaşilor aşa cum le-am moştenit”
Noi am găsit, în 1958-1960, adjectivul „muş,-e” în trei localităţi şi se păstrează până astăzi în oronimele Muşa Mare şi Muşa Mică, culmi paralele cu Muntele Penteleu, separate de acesta prin Bâsca Mică, pe hotarul dintre judeţele Buzău şi Vrancea. Despre Muşa Mare, în 1901, se spunea că este „munte însemnat”, care „are păşuni frumoase şi o căşărie însemnată, unde se adună laptele din munţii apropiaţi şi se transformă în caşcaval, brânză etc., care în comerţ se vinde sub numele de „Penteleu”, descriere sumară, dar care întăreşte convingerea că, de fapt, Muşa Mare şi Muşa Mică înseamnă Frumoasa Mare şi Frumoasa Mică.
(…) Este de presupus că, în perioada formării poporului român şi a limbii române, a apărut apelativul „muşcel”, ca loc frumos pentru celă, frumoasa odaie, care a devenit mai apoi un topic izolat, dar care avea să se extindă cu timpul, datorită frumuseţii şi asemănării dealurilor, la întregul judeţ.
În cazul unor cuvinte cu o vechime atât de mare şi care s-au păstrat nealterate de influenţele străine, avem datoria să le păstrăm şi să le transmitem urmaşilor aşa cum le-am moştenit. Transmiterea lor nealterată se impune şi mai mult în cazul toponimelor, cum este şi topicul Muşcel, care, preschimbat în Muscel, nu numai că îşi pierde farmecul şi autohtonia tracică a lui „muş”, dar este golit şi de sens, latinescul „mus” însemnând „şoarece, şobolan”.”
A consemnat Magda BĂNCESCU