Foto: Nicolae Th. Ştefănescu, “Prin Câmpulung şi pe muscelele lui” (autori Adrian Săvoiu, Gheorghe Chiţa şi Ioan Crăciun)
„Musceleanca”. Sub acest titlu a fost publicat, în urmă cu 65 de ani, un articol în „Gazeta Literară”, în care autorul, martor al apariţiei în piaţa Rucărului a unei femei care i-a atras atenţia prin aspect şi gesturi, descrie turul acesteia pe la prăvăliile din comună. A aflat de la localnici că Maria Olteanu, gestionara cooperativei din Sătic, cobora călare, la fiecare două zile, pentru a cumpăra ceea ce-i cereau sătenii rupţi de lume în cătunul lipsit de drum. Calea de acces era o potecă anevoioasă, pe care munteanca în vârstă de 50 de ani o cobora şi urca fără teamă, având ca armă, pentru a se apăra de hoţi, un fragment din cornul unui animal. Din lista de cumpărături, nu lipseau cărţile şi ziarele, pentru ca muscelenii din Sătic să se pună la curent cu noutăţile din ţară. Articolul integral, apărut sub semnătura lui Pop Simion, în ediţia din 23 aprilie 1959, îl vom prezenta în continuare.
„Comuna Rucăr din Muscel e o aşezare mărişoară, cu înfăţişare civilizată. Şoseaua de asfalt, casele cochete, moderne, instituţiile de interes public grupate simetric, îi împrumută localităţii un aer urban. Din marginea şoselei ţintesc drept în sus înălţimile grozave ale Carpaţilor. Piatra Craiului – solemnă şi sură – tronează într-o postură statuară în zarea albastră, ocrotind cu severitate aşezările care se află la picioarele sale de piatră. Printre ele, Rucărul este o floare albă, de piatră. Aşadar, e un fel de orăşel Rucărul acesta, un orăşel alb şi tăcut, un orăşel obişnuit cu oamenii care vin să admire natura.
Zi de lucru. Stau în piaţa Rucărului, când iată că pogoară din cer ori, mai degrabă, din munţii din preajmă o musceleancă, legănându-se pe un cal bălan. Potcoavele bat cadenţat şi sonor în pieptul de piatră al şoselei.
- E frumoasă în maturitatea ei musceleanca. O frumuseţe severă şi rece. O frumuseţe a vârstei de 50 de ani
Calul e mic, pietros şi blând. Femeia înaltă, uscăţivă şi bărbată. Călăreşte în voie, stând în şa de lemn. Are ochi bruni, umezi şi aprinşi de mers; faţa prelungă, sculptată parcă. Buze uscate, cu linie severă, ce-i dau femeii o maturitate tăcută. Are păr sur, adunat într-o cârpă veche, pălită de soare, stropită de ploi. Totuşi, se nelinişteşte părul femeii pe când îşi leagănă trupul în şa. E frumoasă în maturitatea ei musceleanca. O frumuseţe severă şi rece. O frumuseţe a vârstei de 50 de ani.
Foto: Grajd la „odaie”. Satul Sătic, Rucăr, Argeș (1983) de Ana Bârcă, Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” (europeana.eu)
Din când în când, ea loveşte calul peste crupă cu palma, unduindu-se uşor după unduirea spinării de cal. În dreptul genunchilor femeii, spânzurate în jugul de lemn al şeii, se leagănă două poloboace lătăreţe. Când le atinge osul genunchiului, ele sună a gol.
Călăreţul ajunge în piaţa largă a comunei. Sprintenă, femeia sare din şa cu mişcări scurte, bărbăteşti. Îşi trece palma uscată peste cârpa din cap, peste ia albă, peste fota plină de cusături. Bate apoi scurt cu picioarele în asfaltul şoselei, oficiind parcă un început de „bătută”. Se scutură de colb.
Calul mic şi bălan îl leagă de un gard. Îşi netezeşte cu palma părul sur, apoi, săltându-şi pe umăr cele două poloboace lătăreţe, musceleanca intră, uşoară şi înaltă, în cooperativa-restaurant. Dă „ziua bună” cu glas prea gros pentru o femeie. Cei care se află de faţă îi răspund cu prietenie, fiindu-le binecunoscut glasul.
- Vâră, rând pe rând, în desaga de lână pachete de ţigări şi tutun de pipă, ziare proaspete, plăci de patefon, doctorii fel de fel şi altele
Rezemată de tejghea, musceleanca îşi vâră mâna în sân şi scoate de acolo o hârtie tipărită frumos, ca sutele de lei. Nu plăteşte femeia. În loc de bani, dă hârtia frumos tipărită, pe care scrie un cuvânt magic: „virament”. Zărind-o, băiatul ospătar se grăbeşte să vâre maţul de gumă într-o gură de butoi, ca să tragă vin în poloboacele aduse de femeie. După ce au fost umplute, musceleanca le ridică cu un gest scurt şi, dând bineţe, iese la lumina zilei. Îşi atârnă poloboacele în jugul de lemn al şeii.
Foto: Grajd la „odaie”. Satul Sătic, Rucăr (1983) de Jana Negoiţă, Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” (europeana.eu)
Dezleagă apoi de la oblâncul şeii o desagă de lână cu două despărţituri. Desaga e frumoasă. Sunt scrise în ţesătura ei frumuseţi cu fir colorat.
Femeia înaltă şi uscăţivă intră cu desaga ei într-o librărie, alături. Scoate din sân un caiet. Scrie în el tot ce are nevoie. Îl arată vânzătoarei, o fată cu păr bălai. Drept răspuns, fata îi aduce un vraf de vreo cincizeci de cărţi. Musceleanca le vâră, una câte una, în desagă, voind să ştie dacă se află acolo tot ce voieşte ea. Una dintre cărţi are coperta stâlcită. O pune alături. Trebuie să fie îmbrăcată frumos, ca să placă şi ochilor atunci când te hotărăşti să o iei în mână. Cere alta în loc…
Purtându-şi desaga colorată pe braţ, musceleanca intră în alte prăvălii. Vâră, rând pe rând, în desaga de lână pachete de ţigări şi tutun de pipă, ziare proaspete, plăci de patefon, doctorii fel de fel şi altele. Aruncă, în cele din urmă, desaga plină pe calul bălan. După mişcările şi felul cum se uită în jur, se pare că femeia a terminat tot ce a avut de făcut. Se depărtează din nou de căluţ. Păşeşte uşor, fără griji, oprindu-se în faţa vitrinelor.
La franzelăria din colţ, îşi cumpără o jimblă proaspătă. O mănâncă încet, mestecând cu plăcere. Muşcă din ea cu grijă, ca dintr-un fruct, apoi priveşte cu mulţumire lumea din jur şi calul ei micuţ, care îmbucă un smoc de iarbă undeva, la celălalt capăt al pieţei.
Priveşte cu ochii ei bruni către cer. Tresare parcă uşor. Îşi mestecă ultima îmbucătură de jimblă şi grăbeşte spre cal. Îi potriveşte zăbala, adună ogrinjii de fân, apoi sare în şa. Cu piciorul loveşte surd animalul în foale şi, pornind la pas mărunt, musceleanca dispare din Rucăr în cer ori, mai degrabă, în munţii din preajmă.
- Deseară, oamenii din munţi vor fuma ca turcii, vor citi cărţi şi ziarele noi, vor asculta muzică şi vor bea vin roşu, ca sângele de iepure
Cine-i femeia? De unde a venit şi unde a plecat? Sună în mine întrebările. Aflu din gura rucărenilor că femeia suită în şa se numeşte Maria Olteanu şi este gestionara cooperativei din cătunul Sătic, o aşezare de 50 de gospodării pitite prin încreţiturile munţilor. Vine femeia tot la două zile şi suie marfă în Bucegi, servindu-i cu credinţă pe muntenii care şi-au suit casele până la 1.800 de metri înălţime, nu departe de creasta vânătă a Pietrii Craiului. Face comerţ cu tăietorii de păduri şi cu oierii.
Spre cătunul Sătic nu duce nici drum, nici drumeag; nu poate sui nici căruţă, nici teleguţă. Bate poteca femeia cu murgul, suită în şaua de lemn, purtând alături o scurtătură de corn, pe care o mânuieşte bărbăteşte când se ivesc hoţi pe coclauri.
Foto: Amenajări în hotarele satelor risipite. Satul Sătic, Rucăr (1983) de Ana Bârcă, Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” (europeana.eu)
Acolo, sus, oamenii o aşteaptă de bună seamă la porţi, ca pe o mamă, pe o soră, pe o fiică. Li-i sete să-i pună întrebări dacă n-a uitat să aducă cele o mie de mărfuri de care s-au obişnuit să aibă nevoie. Ea, Maria Olteanu, trece pe lângă ei, înaltă şi dreaptă, scoţând scântei din bolovanii uliţei. Fiecăruia îi răspunde printr-o uşoară înclinare a capului, dând a înţelege că în desaga ei fără fund se află toate bunătăţile pământului. Înţelegând, oamenii îşi pipăie buzunarele şi ies, unul câte unul, pe urmele călăreţului, spre cooperativă.
Gândindu-se la clipele acestea, musceleanca se leagănă alene în şa, după mişcările calului, bătând poteca. Suie desaga şi poloboacele ei drept în cer ori, mai degrabă, în munţii din preajmă. Deseară, oamenii din munţi vor fuma ca turcii, vor citi cărţi şi ziarele noi, vor asculta muzică şi vor bea vin roşu, ca sângele de iepure. Cu ani în urmă, oamenii aceştia nu citeau cărţi şi ziare, nu ascultau muzică şi nu beau vin.”