Nicolae Manolescu (rândul de sus, purtând coroniță) împreună cu studenți din anul IV ai Facultății de Litere – Universitatea București, în practică agricolă. Cochirleni, jud. Constanța, oct. 1977
Eram student în anul III la Facultatea de Litere a Universității București când, în primăvara lui 1977, l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu. Era un tânăr lector (avea 38 de ani pe atunci) care ținea un curs de poetică pentru a ne familiariza cu diferite modalități de abordare a textului literar. Însemnările mele la cursurile lui, niște notații fugare și lacunare (pentru că în vremea aceea, bazându-mă pe memorie, mi se părea că, în primul rând, e important să asculți și abia în al doilea rând să iei notițe), le păstrez și astăzi.
Nicolae Manolescu ne vorbea, în principal, despre tipurile de critică, fie ea stilistică, sociologică, psihanalitică etc., și aducea în discuție celebra școală din anii 1910-1930 a „formaliștilor ruși” (Vladimir Propp, Roman Jakobson, Boris Tomașevsky ș.a.), dar și nume noi în critica literară, precum Erich Auerbach, Leo Spitzer, Karl Vossler sau Stephen Ullmann, despre care, eu unul, auzeam pentru prima oară în anii aceia.
Nicolae Manolescu (pe primul rând, al doilea din stânga), alături de profesori și studenții anului IV, la festivitatea de absolvire a Promoției 1978. Amfiteatrul Odobescu, Facultatea de Litere – Universitatea București, mai 1978
Dar mult mai bine aveam să-l cunosc pe Nicolae Manolescu în toamna anului 1977 când, în timpul practicii agricole (foarte „potrivită” ca alegere – venită de sus, desigur! – pentru niște studenți care studiau filologia!), întreaga Facultate de Litere din București a fost „mutată”, cu profesori și studenți, la Cochirleni, jud. Constanța. Aflați în apropierea Dunării, cazați vreme de peste două săptămâni în niște clădiri lungi, scunde, aducând a niște foste grajduri, dormind în niște paturi de cazarmă cu saltele din paie, ne-am transformat cu toții în culegători de struguri.
N-am să uit niciodată „instructajul” pe care ni l-a făcut în vie inginerul (probabil că asta era!) fermei de la Cochirleni înainte de a ne apuca de treabă. Acesta, după ce a luat două lădițe, în fața noastră, a tuturor, a ales din vie un ciorchine uriaș, copt la soare, cu boabe mari, aurii. Era o frumusețe! A pus ciorchinele într-o lădiță și ne-a spus: „Ăsta merge la export!”. Apoi a ales un ciorchine mai pipernicit, cu boabe mici, necoapte, crescut la umbră, și a adăugat: „Neamțul nu mănâncă așa ceva! Ăsta e pentru piața internă!”.
Așadar, am descoperit atunci principiul dihotomic pe care trebuia să ne bazăm în munca noastră! Iar aplicarea lui practică am văzut-o imediat: lădițele pentru export se încărcau direct în TIR-uri care mergeau în Germania de Vest, în timp ce lădițele celelalte luau drumul magazinelor din România.
azinelor din România.
În acest „univers” ne-au însoțit profesorii noștri de la Facultatea de Litere bucureșteană: criticii și istoricii literari Eugen Simion, Ștefan Cazimir, Dumitru Micu, Gelu Ionescu, dar și poetul Ioan Alexandru, zis de noi și „Părintele”. Acesta ne aduna în jurul său și ne ținea câte o lungă „predică”, din care nu lipsea referirea la Roman Melodul (pentru noi un necunoscut), care ar fi cel mai mare poet al lumii.
Atunci, în acele săptămâni de practică agricolă, m-am apropiat și mai mult de tânărul lector universitar Nicolae Manolescu…
Băieții din anul I, Facultatea de Litere – Universitatea din București, seria 1974-1978, în practică agricolă. Făcăeni, județul Ialomița, iulie 1975.
Rândul de sus, de la dreapta: Toma Rusenescu, Florin Iaru, Adrian Săvoiu, George Ioniță, Radu Chintilă, Gheorghe Iorga, Alexandru Mușina. Rândul de jos: Sandor Bakk, inginerul Ciprian (coordonatorul activității), un necunoscut.
- Albumul „Monumente istorice ale României”
În 2011 am publicat la Editura Ars Docendi volumul „Monumente istorice al României. Tipuri din județele Argeș și Muscel. Anul 1893”, un album-monografie rarisim (se mai cunosc astăzi doar două exemplare!), pe care l-am descoperit în colecțiile Bibliotecii Academiei Române din București. 83 de fotografii cu o imensă valoare documentară!
Am fost plăcut surprins când am citit în ziarul „Adevărul” cronica lui Nicolae Manolescu despre acest album, intitulată „Un fotograf din alte vremuri”.
Ioan Niculescu, „Monumente istorice ale României. Tipuri din județele Argeș și Muscel. Anul 1893”, Editura Ars Docendi, București, 2011. Album îngrijit de Adrian Săvoiu
Reproduc aici partea ei finală:
Informaţiile de mai sus despre Ioan Niculescu provin din prefaţa (în română şi în engleză, ca şi legendele la fotografii) a profesorului Adrian Săvoiu. Din care aflăm şi alte lucruri interesante. De pildă că acela care a anunţat primul albumul n-a fost nimeni altul decât Iosif Vulcan şi nu altundeva decât în „Familia” orădeană în care, se ştie, tot el l-a debutat pe Eminescu. Generosul gazetar ardelean vorbea şi de un al doilea album al lui Ioan Niculescu, care ar fi urmat să conţină fotografii de „modele de cusături”. Adrian Săvoiu nu ne spune dacă a existat şi acest al doilea album şi nici de ce Vulcan anunţa, în 1894, ca aflat abia în curs de apariţie, un album datat de autorul însuşi 1893.
„Monumentele istorice ale României” nu sunt doar o veritabilă operă de artă, ci şi un document nepreţuit. Din cel puţin două motive. Cel dintâi este spectrul larg al imaginii fotografice, în care putem vedea, împreună cu monumentul, localnici, fie ei ţărani, fie preoţi sau călugări, câteodată vizitatori, oameni politici şi alţii. Îmbrăcaţi după moda epocii, adulţii, bărbaţi, femei, ca şi copiii.
În al doilea rând, numeroase fotografii conţin imaginea unor monumente astăzi dispărute, unele vechi, toate importante. Iată câteva, dintr-o listă întocmită de profesorul Adrian Săvoiu: bisericile din Câmpulung Sfânta Troiţă din 1730, Sfânta Vineri din 1790 şi Bradu din 1700, fabrica de brânzeturi de la Domneşti, fabrica de celuloză din Câmpulung sau Băile de la Bughea.
Iniţiativa merită toată stima, nu în ultimul rând pentru realizarea grafică a albumului, care pune în valoare talentul uriaş al fotografului de altădată.
„Monumentele istorice ale României” nu sunt doar o veritabilă operă de artă, ci şi un document nepreţuit.
Notă:
Fotografii din arhiva personală.