Luni, 29 decembrie 1980, București
Am vizionat la cinema filmul „Domnișoarele din Wilko”, în regia lui Andrzej Wajda, unul dintre favoriții mei. Încă din studenție, am „recuperat” la Cinematecă aproape toate filmele lui: „Canalul”, „Cenușă și diamant”, „Totul de vânzare”, „Vânătoare de muște”, „Pădurea de mesteceni”, „Peisaj după bătălie”, „Nunta”. Filmul de acum, „Domnișoarele din Wilko”, o frumoasă poveste de iubire, nu m-a impresionat în mod deosebit. Jocul foarte bun al actorilor n-a putut parcă suplini relativa lipsă de interes a subiectului. În sală, aceiaşi indivizi inculţi care gândesc cu glas tare şi râd când ar fi trebuit să plângă.
Luni, 18 mai 1981, București
Foto: Unul dintre afișele filmului „Oglinda”, regizat în 1975 de Andrei Tarkovsky. Structurat sub forma unei narațiuni neliniare, filmul derulează amintirile unui poet muribund, de patruzeci de ani, care își rememorează trecutul: copilăria, mama, războiul, momente personale și lucruri care povestesc despre istoria recentă a națiunii ruse.
Ieri am vizionat la cinematograf „Oglinda” lui Andrei Tarkovski, un poem cinematografic cu o desăvârșită tehnică a flashback-ului, un film imposibil de povestit. Ar trebui să-l revăd pentru aprofundare.
Vineri am văzut la Sala Palatului filmul „Campionul”, în regia lui Franco Zeffirelli, producție 1979. A fost sub așteptări. Prea multă melodramă!
Sâmbătă m-am întâlnit la anticariatul de la Curtea Veche cu Radu Chintilă, colegul meu de an din facultate. Lucrează aici. Are vorba colorată și e pasionat de „balcanici”. Am găsit la el vol. III din Destinul omenirii de P.P. Negulescu, pe care îl căutam demult. I-am lăsat o listă lungă cu alți autori.
Sâmbătă 30 mai 1981, București
Foto: Afiș al filmului „Omul de fier (în poloneză „Człowiek z żelaza”), regizat în 1981 de Andrzej Wajda. Filmul prezintă protestul sindicatului muncitoresc „Solidaritatea” din Gdansk și primul său succes în a convinge guvernul comunist polonez să recunoască dreptul muncitorilor de a înființa un sindicat independent.
Andrzej Wajda a luat Marele Premiu la Cannes cu filmul „Omul de fier”. Din câte am auzit, e o peliculă de acută actualitate, inspirată de mișcarea „Solidaritatea” și evenimentele din Polonia. Aștept comentariile Ecaterinei Oproiu din revista „Cinema”. Vă apărea oare filmul și pe ecranele noastre? Cred că nici măcar Cinemateca nu-și va asuma răspunderea proiectării lui. „Omul de marmură” (1976) și „Omul de fier” (1981), două pelicule de urmărit.
[Notă 2024:
Despre „Omul de marmură” citisem în revista „Paris Match” și ascultasem o cronică a Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă. Cele două filme, „Omul de marmură” și „Omul de fier” au putut veni în România abia după căderea regimului comunist. Le-am văzut pe amândouă imediat ce au apărut la București și mi-au plăcut enorm.]
2 ianuarie 1983, București
Foto: Afiș al filmului „Mephisto” (coproducție Ungaria – Austria – Germania), regizat în 1981 de István Szabó. La începutul anilor 1930, în Germania, un actor pasionat se confruntă cu o dilemă: renunță la poziția sa apolitică și se conformează doctrinei Reichului sau se adâncește în uitare și anonimat. Care este prețul succesului?
Sunt puține filme noi în oraș. De regulă vin pelicule comerciale, cu succes garantat la public (în majoritate needucat cinematografic), filme care creează prin ele însele această categorie a publicului. În 1982 două filme mi-au atras atenția: „Mephisto”, bazat pe romanul cu același titlu scris de Klaus Mann (calificativul „excepțional” din partea mea), cu Klaus Maria Brandauer în rolul principal, și „Câteva zile din viața lui Oblomov”, regizat de Nikita Mihalkov și inspirat din romanul Oblomov al lui Ivan Goncearov. Cel de-al doilea, cu Oleg Tabakov în rolul principal, nu m-a entuziasmat pe cât mă așteptam, după ce citisem că la Paris au fost cozi lungi la bilete. Ce ne va aduce pe ecrane anul 1983?
10 ianuarie 1983, București
Foto: Afișul filmului „Concurs”, regizat în 1982 de Dan Pița. Mai mulți funcționari publici care lucrează la aceeași instituție decid să organizeze un concurs turistic duminical la iarbă verde. Filmul, o critică voalată la adresa regimului, îi are în rolurile principale pe Gheorghe Dinică, Marin Moraru și Ștefan Iordache.
Vreau să ies în oraș ca să văd „Concurs”, al lui Dan Pița, considerat cel mai bun film românesc al anului 1982, potrivit clasamentelor făcute. Am văzut în schimb „Năpasta”, regizat de Alexa Visarion, după propriul scenariu bazat pe piesa de teatru a lui Caragiale. Nu mi s-a părut deloc „cinematografic”. De altfel, nici nu prea mi-a plăcut. În schimb, am zis bravo pentru pelicula „Secvențe”, în regia lui Alexandru Tatos.
30 ianuarie 1983, București
Foto: Afișul filmului „Die Hamburger Krankheit” („Sindromul Hamburg”), coproducție R.F.G – Franța, regizat în 1979 de Peter Fleischmann. În rolurile principale, actorii Helmut Griem, Fernando Arrabal și Carline Seiser. Filmul prezintă apariția unei epidemii mortale în Hamburg și carantina care se impune.
În seara asta am văzut, în oraș, filmul german „Sindromul Hamburg”, regizat de Peter Fleischmann, un semnal de alarmă pentru noi toți.
M-am întors de la Câmpulung puțin schimbat, decis parcă să fac ceva ca să mă apuc odată de scris. Mă obsedează ideea că nu voi lăsa ceva în urmă. La începutul săptămânii, vorbeam cu prietenul meu Andrei Băjan că noi trebuie să trecem peste orice și să „producem”. E o luptă aici, o cumplită luptă!
Miercuri 15 iunie 1983, București
Mi-e dor de un film foarte bun, năucitor, care să mă schimbe pentru două zile. La cinematografele din oraș rulează pelicule mizere. Pe la Cinematecă n-am avut timp să mai trec, deși săptămână de săptămână îmi subliniez în program filmele pe care ar trebui să le văd. Pe zi ce trece sunt tot mai convins (după ce muzica – din lipsă de timp, din dorința de liniște și din imposibilitatea de a-mi procura discuri foarte bune – a trecut pe locul doi) că filmul a ajuns pasiunea mea nr. 1.