Pe 7 martie 2024 se împlinesc, iată, 30 de ani de la plecarea lui Mihai Moșandrei…
Îmi amintesc dimineața aceea rece de martie 1994 când, din Gara de Nord, luam la ora 6 dimineața primul tren care ajungea la Câmpulung ca să îl conduc pe poet pe ultimul său drum. Mă gândesc acum, privind înapoi în timp, la câteva momente definitorii în care l-am cunoscut…
Pe când eram în primul an de studiu la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung, s-a anunţat că, în amfiteatrul școlii, va avea loc o prelegere despre poezia franceză. Cum aveam deja cinci ani de studiu al limbii franceze şi, pe deasupra, eram pasionat de literatură, m-am dus să asist, plin de curiozitate. Pe scena amfiteatrului (cât de uriaș mi se părea pe atunci!), o domnişoară în jur de 30 de ani, care s-a prezentat a fi poeta Ileana Mălăncioiu (devenită între timp un nume de referință în literatura română contemporană), avea ca invitat un domn în vârstă, mărunţel, purtând ochelari rotunzi, cu ramă groasă, într-un costum de culoare închisă. Tânăra dovedea mult respect prin felul în care i se adresa şi, la început, am crezut că, desigur, atitudinea aceasta era determinată în principal de diferența de vârstă.
Dar de îndată ce invitatul a început să vorbească, mi-am dat seama că am în față un om cum nu mai întâlnisem până atunci. Ideile insolite pe care le exprima, versurile citate din memorie într-o franceză perfectă, incursiunea în opera unor mari poeţi francezi, dar şi în creaţia unora de care nici măcar nu auzisem până atunci, altitudinea discursului, încărcătura filosofică şi, mai ales, firescul în care totul era învăluit, m-au fascinat cu adevărat. Cel care îmi crease această stare de graţie era poetul Mihai Moşandrei, pe care atunci îl întâlneam pentru prima oară.
Foto: Prima fotografie a lui Mihai Moșandrei (dreapta). Aici împreună cu sora Maria-Viorica (stânga) și fratele Gheorghe (Gelu). Fotografia, intitulată „Domnișorii”, a fost colorizată manual și mărită la dimensiunile unui tablou. București, circa 1904
Pentru adolescentul care eram pe atunci, Mihai Moşandrei a căpătat, din chiar momentul acela, un statut special în forul meu interior. Era primul poet „în carne şi oase” pe care îl ascultasem vorbind şi, mai mult, era un scriitor pe care puteam să-l și întâlnesc pe străzile Câmpulungului.
Şcoala bunelor maniere
Odată, în cadrul unei sesiuni de comunicări la Muzeul din Câmpulung, am vorbit despre opera lui Mihai Moșandrei. L-am invitat la sesiune pe însuși poetul, care, la cei aproape 90 de ani ai săi, a răspuns cu multă bunăvoință. N-aș spune că, văzându-mă în fața asistenței unei întregi săli, n-am avut emoții, mai ales că în audiență se afla chiar cel despre care era vorba în comunicarea mea. Abia ce rostisem primele cuvinte că în sală s-a petrecut ceva neobișnuit. Se ridicase în picioare un domn cu părul alb, nu prea înalt, ușor adus de spate, ținându-și pălăria în mână, în care l-am recunoscut chiar pe poetul Mihai Moșandrei. A rămas așa, în picioare, în ciuda vârstei înaintate, până când mi-am încheiat comunicarea despre el.
Foto: Mihai Moșandrei în 1927. Colorizare: „Istoria românilor în culori”
Așadar, membrul Societății Scriitorilor Români încă din perioada interbelică, doctorul în Drept la Paris, prietenul cel mai bun al lui Ion Barbu, corespondentul lui Arghezi, Lovinescu, Noica, Vianu, Perpessicius, combatantul în două Războaie Mondiale decorat pentru fapte de arme, deținutul politic care a supraviețuit prin credință în condiții de exterminare, a stat în picioare, la aproape 90 de ani, cât timp a vorbit despre el un tânăr anonim de 30 de ani. Am avut atunci un privilegiu cu care n-aveam să mă mai întâlnesc niciodată într-un cadru public: Mihai Moșandrei, un scriitor format la școala bunelor maniere, a stat în picioare în fața mea.
Scrinul cu amintiri
După ce ne-am cunoscut, îl vizitam tot mai des pe Mihai Moșandrei în locuința lui din Câmpulung, situată pe str. Spiru Haret, nr. 1. Într-una dintre întâlnirile noastre, la un moment dat, poetul a scos din scrinul aflat în dormitor, devenit apoi legendar în amintirile mele despre dânsul, câteva foi dactilografiate la maşină care cuprindeau un curriculum vitae. N-aş putea spune că îl scrisese pentru mine, dar după ce, ajuns acasă, am citit în liniște cele trei pagini, însoţite de o addenda care cuprindea toate volumele sale şi câteva referinţe critice despre opera lui, am înţeles mai bine cine era de fapt omul care mă fascinase cândva în conferinţa sa despre poezia franceză. Curiozitatea vie trezită atunci de lectura acelor pagini, prin care descopeream, dincolo de scriitor, o persoană de un mare caracter, n-am uitat-o nici astăzi.
Foto: Familia poetului Mihai Moșandrei.
Sus: Mihai Moșandrei cu soţia, Juliette, şi fiica, Michelle.
La mijloc: mama poetului, Maria Tănăsescu Moșandrei, și gemenele Păunica și Cozinia. Jos: fiul, Şerban.
Atelierul fotografic „ I. Munteanu”, Câmpulung, 1940.
Odată, pe când îl ascultam fascinat povestindu-mi despre „lumi ce nu există”, poetul s-a apropiat de scrinul din dormitorul său, pe care de atunci l-am numit„scrinul cu amintiri”. L-a deschis și a scos din el un teanc uriaș de scrisori – epistole primite de la mari scriitori pe care i-a cunoscut de-a lungul unei vieți. A desfăcut un plic și a început să-mi citească una dintre scrisori. Apoi alta, și încă una. Se oprea din când în când din lectură și, pe marginea contextului, se lăsa furat de amintiri. Treptat-treptat cei care-i scriseseră încetau să mai fie doar niște umbre ale trecutului. Coborâseră printre noi, în liniștea odăii poetului…
Din când în când mă reîntorc la cărțile lui și, de fiecare dată, recitesc dedicația pe care poetul mi-o făcea când îmi dăruia un volum al său. Pe unul dintre aceste volume, „Evocări literare” (1989), Mihai Moșandrei mi-a scris, testamentar:
„Moștenitorului lucrărilor mele literare și apărătorului lor când n-o să mai fiu în această lume, domnului profesor Adrian Săvoiu, cu întreaga mea afecțiune paternă”.
Foto: Casa lui Mihai Moșandrei din Câmpulung, str. Spiru Haret, nr. 1
Notă:
Imagini, din colecția personală, cu Mihai Moșandrei și familia lui le-am expus în expoziția „Familii din Câmpulung (1880-1950)”, care este deschisă până la sfârșitul lunii aprilie 2024 la Muzeul Național „Brătianu” – Vila Florica din Ștefănești, Argeș.