Evenimentul dedicat istoriei italienilor la Câmpulung, cu accent asupra realizărilor constructorilor din familia Mezaroba, tema aleasă pentru întrunirea din luna februarie a Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, a beneficiat de un „supliment” asigurat de profesorul Adrian Săvoiu: familia Morandini şi locuinţa lor cu detalii arhitecturale fascinante, care a inspirat supranumele „Casa Continentelor”. Superbul imobil, cu arhitectura specifică vremurilor în care se construia cu bun gust, este amplasat la capătul străzii Mihai Eminescu, pe partea dreaptă, cum te îndrepţi către strada Constantin Brâncoveanu. Casa aflată pe colţ a fost universul copilăriei şi al adolescenţei istoricului Lucian Boia care, pe linie maternă, se trage dintr-o familie de italieni venită în România la jumătatea secolului al XIX-lea.
- Sora bunicului a cumpărat casa situată mai jos de Bărăţie, la capătul străzii, pe colţ
Profesorul Adrian Săvoiu şi-a construit expozeul cu ajutorul mărturisirilor scrise ale unui descendent al acestei familii de italieni stabiliţi la Câmpulung. Istoricul Lucian Boia împărtăşeşte cititorilor cărţii sale „Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac. Memorii”, apărut în 2018, la Editura Humanitas, amintirile din vacanţele petrecute la Câmpulung.
Pe baza acestui volum, naratorul invitat de profesorii şi istoricii reuniţi lunar la Biblioteca Municipală „Ion Barbu” a realizat arborele genealogic al autorului cărţii, pentru ca publicul să afle cine erau strămoşii lui Lucian Boia şi care a fost legătura lui cu Câmpulungul. Lucian Boia, născut în 1944, este fiul lui Aurel Boia, născut în 1913, care îşi avea obârşia în Transilvania, şi al Fulviei Morandini, născută în 1920. Căsătoria celor doi a avut loc în anul 1941. Profesorul Săvoiu a analizat ascendenţii pe linia maternă, întrucât mama lui Lucian Boia avea origini italiene. Părinţii Fulviei Morandini au fost Corneliu Morandini (1889-1966) şi Francesca Navarra, numele purtat înainte de căsătoria din 1919 de bunica istoricului. Aceasta era născută în anul 1898.
Părinţii lui Corneliu Morandini – străbunicii pe linie maternă – au fost Antonio Morandini (1838-1899) şi Carolina Giacometti. Aceştia s-au căsătorit în 1873 şi au avut şapte copii, mezinul fiind Corneliu Morandini, bunicul lui Lucian Boia, născut la Câmpulung, în august 1889.
„Cu limpezimea cu care scrie Lucian Boia, putem înţelege câteva aspecte legate strict de Câmpulung. Mi se pare interesant să vedem cum au venit aceşti italieni aici şi ce au făcut.”, spunea profesorul Adrian Săvoiu, dând citire câtorva fragmente din lucrarea lui Lucian Boia, în care autorul scrie despre oraşul nostru.
„DINSPRE PARTEA MAMEI, toţi erau italieni. Veniseră, ca şi alţi compatrioţi de-ai lor, şi ca mulţi alţi străini, de cele mai diverse origini, atraşi de multiplele posibilităţi oferite de o ţară intrată brusc, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe calea modernizării. Era mare nevoie în România de oameni calificaţi; cam în toate domeniile: arhitecţi, ingineri, medici… şi până la meseriaşi de tot felul. În mare măsură, România modernă a fost făcută de aceşti „străini”.
Familia Morandini plecase din Predazzo, un mic oraş de munte aparţinând pe atunci Tirolului de sud austriac, iar astăzi, regiunii Trentino din Italia. Am ajuns acolo într-un fel de pelerinaj la obârşii, în primăvara anului 1998, şi am reuşit să descopăr casa strămoşească a familiei, destul de impunătoare, construită în secolul al XVII-lea. În biserica din centrul oraşului, pe unul dintre vitralii, este reprezentat blazonul familiei Morandini. Erau un fel de notabilităţi locale. Sunt şi acum mai mulţi Morandini în oraş, iar o stradă poartă numele unui profesor Morandini.
Cei care au venit în România, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, erau antreprenori de drumuri: Giacomo Morandini (1812-1873) mai întâi, urmat de fiul său Antonio Morandini (1838-1899). S-au stabilit iniţial la Râmnicu Vâlcea, apoi la Câmpulung-Muscel, unde au şi rămas. Nu doar ei erau italieni, ci întreaga lor echipă de lucrători. (…) Alţi italieni s-au risipit prin sate, căsătorindu-se cu românce şi aducând pe lume ţărani români cu nume de familie italieneşti. Generaţii de italieni, definitiv aşezaţi la Câmpulung, îşi dorm somnul de veci în cimitirul de la poalele dealului Flămânda, străjuiţi, pe culmea acestuia, de rafinata siluetă a unei bisericuţe proiectate de arhitectul G.M. Cantacuzino.”
După moartea neaşteptată a lui Antonio Morandini, străbunicul lui Lucian Boia, sarcina întreţinerii familiei a căzut pe umerii celei de-a doua fiice a acestuia, Giulia. „N-a pregetat să meargă la Bucureşti, unde s-a angajat într-un atelier de croitorie, pentru a învăţa meseria. Reîntoarsă la Câmpulung, şi-a câştigat repede renumele de excelentă croitoreasă. Şi-a întreţinut singură familia şi, mai mult chiar, a reuşit mai târziu să cumpere (de la o familie înrudită de italieni) şi casa, faimoasa casă de la Câmpulung.”
- Lucian Boia: „Câmpulungul m-a marcat. Casa, mai întâi. Era imensă, mai ales pentru un copil ca mine”
În 1944 – a continuat profesorul Săvoiu povestea familiei Morandini -, când au început bombardamentele la Bucureşti, Corneliu şi Francesca, bunicii lui Lucian Boia, s-au refugiat la Câmpulung. „Ce este interesant: se cunoaşte faptul că mai multe ministere au fost evacuate de teama bombardamentelor şi la Câmpulung au venit şi funcţionarii de la Ministerul Propagandei. Ca o paranteză, un capitol dezvoltat de scriitorul Pericle Martinescu în volumul de amintiri „Umbre pe pânza vremii” descrie atmosfera din anul 1944 de la Câmpulung. Cu acest suflu adus de bucureştenii care au locuit aici o perioadă, se înfiinţase chiar o revistă intitulată „1944. Literatură, arte, idei”, din care au apărut, în vara acelui an, două numere, iar din august evident că revista n-a mai putut să apară.”, spunea acesta.
Revenind la memoriile lui Lucian Boia, lucrarea sa conţine detalii despre casa de pe strada Mihai Eminescu, de care se leagă copilăria şi adolescenţa sa. „Până la vârsta de 21 de ani, vară de vară, mi-am petrecut vacanţele la Câmpulung. Ne adunam cu toţii în jurul Giuliei, stăpâna casei. Nu mai semăna cu Giulia, cea din vechile fotografii. Nu o ştiu altfel decât bătrână, ridată şi gârbovită, activă însă, şi cu inteligenţa intactă. Rămăsese singură, să păzească casa. A murit în toamna anului 1964, la 89 de ani.
Câmpulungul m-a marcat. Casa, mai întâi. Era imensă, mai ales pentru un copil ca mine. Aşezată chiar în centrul oraşului, pe Strada Bărăţiei (rebotezată „Mihai Eminescu”), la doi paşi de Biserica Catolică (Bărăţia) şi de faimosul bulevard. Ridicată pe la 1895, prezenta spre stradă o latură toată în piatră, în timp ce, spre curte, se deschidea în formă de V, cu o spaţioasă verandă, care conducea spre cinci camere mari, cu plafoanele pictate, ca în palatele italieneşti. Patru dintre ele erau închiriate; chiria pe care o încasa, amărâtă rău, rămăsese singura sursă de câştig a Giuliei. (Statul comunist, care îi proteja pe chiriaşi şi îi detesta pe proprietari, fixase preţuri maximale în bătaie de joc).
În faţa verandei se aflau curtea şi, dincolo de ea, o grădină destul de mare, presărată cu flori şi cu doi peri uriaşi, între care se instala de regulă un hamac. Impresionante erau, prin dimensiuni, subsolul şi pivniţa, pe de o parte, podul şi mansarda, pe de altă parte. De pod îmi era puţin frică, mai ales când se cufunda în întuneric şi îmi puteam închipui tot felul de primejdii. Traversându-l, ajungeam la mansardă, amenajată pentru a fi locuită, pe o suprafaţă cam cât două camere reunite. Aici stătea peste vară tribul nostru. Dacă, pentru toţi ceilalţi, mansarda era doar loc de înnoptat, pentru mine a însemnat infinit mai mult. Era un spaţiu fermecat, care mă introducea în altă lume. Trebuie spus că Giulia nu arunca nimic. Depozita. În pod, în mansardă…”
Adrian Săvoiu spunea că el ar asemăna mansarda casei câmpulungene cu cea prezentată de Mircea Eliade în „Romanul adolescentului miop”, ele fiind cele două universuri ale lui Mircea Eliade şi Lucian Boia. „Mansarda de la Câmpulung a fost pentru mine o „maşină a timpului” care m-a propulsat în trecut. Momentul 1900 mi s-a impus ca punct de observaţie privilegiat. Aici se află cheia – dacă nu în totalitate, cel puţin în bună măsură – a pasiunii mele pentru istorie.”, mărturisea în carte istoricul Lucian Boia.
- „Ministrant la Bărăţie”. La Câmpulung s-a produs iniţierea religioasă a lui Lucian Boia
Volumul conţine o evocare emoţionantă a momentului iniţierii sale religioase, petrecute tot la Câmpulung. „Parohul bisericii catolice era pe atunci părintele Trâncioveanu, de felul lui din Popeşti-Leordeni (lângă Bucureşti), unde se afla o comunitate destul de numeroasă de bulgari catolici. Era un om prietenos şi ştia să discute cu copiii. Ne purta şi în excursii, pe dealurile şi pe munţii din Muscel, copii şi părinţi laolaltă. Sub comanda lui, am efectuat primele mele drumeţii. Am fost atunci, în vara anului 1952, un mic grup de băieţi şi fete care am făcut cu el ore de religie, pregătindu-ne astfel pentru „prima împărtăşanie”, eveniment care s-a petrecut pe 20 iulie. În vara următoare m-am pregătit să devin „ministrant”, ceea ce însemna să-l ajut pe preot în efectuarea slujbei religioase. Din jurnalul meu, 30 iunie 1953: „Merg la părintele şi încep să învăţ latineşte ca să ministrez. Apoi fac religie cu un grup de fete.” Slujba, într-adevăr, se ţinea în limba latină, potrivit unei tradiţii multiseculare (între timp, s-a renunţat la latină, în favoarea limbilor naţionale, ceea ce a făcut ritualul mai inteligibil, dar parcă lipsit de măreţia şi de unda de mister pe care le asigura limba latină, melodioasă şi puternică totodată). Am învăţat, aşadar, pe dinafară pagini întregi de răspunsuri pe care urma să le dau preotului, fără a înţelege prea bine ce voiau să spună; nici părintele nu s-a ostenit să-mi explice ce însemnau ele pe româneşte; totul era ca o incantaţie, nu trebuia neapărat înţeles, poate se dorea chiar a fi dincolo de orice înţelegere, într-o zonă a purei transcendenţe. Am ministrat cinci sau şase veri de-a rândul, strict la Câmpulung, la Bărăţie. În Bucureşti, mergeam la slujba religioasă, duminicile, la catedrala Sfântul Iosif, însă nu cu mare regularitate; şi, oricum, ei îşi aveau ministranţii lor.
Era încă teribil de conservatoare Biserica Catolică. Se considera a fi un păcat până şi intrarea într-o biserică ortodoxă. Sau, dacă nu strict intrarea, pentru a o vizita, de pildă, ca monument istoric, în orice caz, faptul de a te închina. Divorţul, iarăşi, era un păcat care te arunca în afara Bisericii. Mamei mele i s-au interzis astfel spovedania şi împărtăşania.”, scria Lucian Boia.
- Casa a fost vândută de descendenta familiei Morandini, după moartea tatălui ei în 1966
„Sfârşitul Câmpulungului” s-a produs în 1966, după moartea bunicului, când fiica acestuia a vândut casa. „La Câmpulung, lucrurile aveau să ia o întorsătură dramatică. Iniţial, nimic nu se schimbase în relaţia cu Câmpulungul odată cu intrarea mea la facultate. Verile mi le petreceam tot acolo, împărţindu-mă între vechiturile din mansardă şi excursiile prin împrejurimi. Nimic nu durează însă la nesfârşit (nici cele bune, nici cele rele). Giulia a murit (la 89 de ani) în toamna anului 1964. Deodată, casa a rămas fără stăpân. Bunicul meu s-a sacrificat, în ultima perioadă a vieţii lui, tot mai bolnav, făcând un fel de navetă între Bucureşti şi Câmpulung. În plus, casa era teribil de deteriorată, cel puţin acoperişul ar fi trebuit complet înlocuit; de ani de zile, când ploua afară (şi ploile de la munte sunt ploi cu adevărat), ploua cam la fel şi în casă, peste tot se puneau tot felul de străchini în care să se scurgă apa. În ianuarie 1966 a murit şi bunicul meu. Mama s-a decis să vândă casa. Ce altceva ar fi putut să facă de la Bucureşti şi cu lipsa noastră cronică de bani? A obţinut o sumă care nu reprezenta nici pe departe valoarea casei. În sfârşit, ce să mai spun: s-a terminat! Trec şi acum din când în când (chiar destul de des) prin oraşul care a însemnat atât de mult pentru mine, dar mai curând pentru a ajunge la Dâmbovicioara (cartea mea poştală preferată, dintre toate locurile din România) sau, mai departe, spre Bran şi Braşov. Oraşul mi-a devenit aproape străin, cu vechiul lui hotel care stă să se prăbuşească şi cu oribilele blocuri care au răsărit peste tot.”
Astfel se încheie capitolul vacanţelor de vară petrecute de Lucian Boia la Câmpulung.
- „Zeiţele continentale” de pe frontispiciul clădirii
Despre „Casa Continentelor” a scris atât de frumos Aurică Smaranda în volumul „Strada Venus, nr.8”, strada copilăriei acestuia. „Pe frontispiciul ei există câteva basoreliefuri care o individualizează. Este o construcţie unică la Câmpulung, dacă nu chiar în ţară, după cum scrie Aurică Smaranda.”, a afirmat profesorul Săvoiu, dând citire unui fragment din textul dedicat acestei case. „Când veneam în vacanţa şcolară sau în concediu ca slujbaş, mă duceam să văd „Casa Continentelor”, aşa o botezasem eu încă din copilărie, şi mă bucuram că „Zeiţele continentale” erau „bine mersi”! Am fost şi în vara anului 2006 (anul octogenatului meu) să le văd. În timp ce mă delectam cu privirea către medalioane, din curte a ieşit un domn care, văzându-mă cu privirea pe sus, m-a întrebat pe cine caut. I-am răspuns că nu caut pe nimeni, dar i-am arătat cele patru medalioane cu tot ce au pe ele. Domnul respectiv a rămas uimit de cele văzute şi mi-a spus, cu o sinceritate dezarmantă: „Domnule, eu locuiesc în casa asta de 20 de ani, dar n-am ştiut că acolo sus sunt cele ce mi-aţi arătat dumneavoastră! Vă mulţumesc!” A stăruit să le vadă mai bine şi a plecat zâmbind, mulţumit de plăcuta revelaţie ce-l învăluise.”
Cele patru medalioane, poziţionate sub streaşină, în care sunt lucrate în basorelief patru chipuri feminine, în profil, conţin numele continentelor reprezentate: Afrika, spre curte, Asia, Europa, Amerika, spre strada Mihai Eminescu.
A consemnat Magda BĂNCESCU