Foto: Fierăstraie la Rucăr, 1901. Colecţia Gheorghe Chiţa
Rucăr, Dragoslavele şi Câmpulung. Erau în trecut aşezările muscelene cu cel mai mare număr de fierăstraie, o îndeletnicire răspândită pe Valea Dâmboviţei şi Râul Târgului, datorită pădurilor care îmbrăcau culmile muntoase ale zonei. Nu erau singurele localităţi din Muscel în care se practica această activitate, dar cele trei punctate în deschiderea articolului se distingeau prin numărul mare de „firăstrae”, cum consemnează scrierile din vechime. Mănăstirea „Negru Vodă” deţinea, de pildă, 26 de fierăstraie amplasate pe Dâmboviţa, Râul Târgului, Argeşel, Râuşor şi Bratia. Mai precis, patru pe apa Dâmboviţei, patru pe apa Argeşelului, două pe apa Bratiei, şase pe Râuşor şi zece pe Râul Târgului. Din lemnul astfel obţinut se confecţionau apoi butoaie, putineie, cufere, doniţe, şiştare. În Schei trăiau cei mai mulţi şiţari şi dogari. Informaţia privitoare la numărul fierăstraielor deţinute de mănăstire era aferentă anului 1847, perioadă în care în Nordul Câmpulungului exista „Iazul Ferăstraielor”. Astfel de „maşini-unelte” des întâlnite în secolul al XIX-lea în judeţul Muscel au fost desfiinţate în Câmpulung după asecarea canalului, dar au rămas cele din zonă. Rucărul a avut 75 de fierăstraie, pe lângă mori, dârste şi pive!
- Turcii construiau case cu lemn de la Rucăr
Poate, cea mai frumoasă descriere a existenţei „hierăstrăiaşilor” rucăreni – lucrătorii care puneau fierăstraiele în mişcare – o găsim la Gheorghe Pârnuţă, autorul monografiei sociologice „Rucăr”. Pădurea a început să fie exploatată tot mai mult începând cu secolul al XIX-lea, mărturie fiind documentele care relatează despre „transporturi de scânduri, vânzări de fierăstraie, judecăţi pentru iazuri etc.” „Lemnul de bună calitate – cităm din lucrarea profesorului Pârnuţă – mergea în cetăţile turceşti. Cezar Bolliac afirmă că cele mai multe case din Bosfor erau construite cu lemn de la Rucăr. Pentru flota otomană dădeau lemne de catarge satele Rucăr, Dragoslavele şi Măţău.”
Foto: Rucărul în „Album General al României. Judeţul Muscel”, fotografii de Alexandru Antoniu, 1893
De la începutul secolului al XIX-lea datează unul dintre primele fierăstraie despre care există o menţiune în documentele timpului. Îi aparţinea lui Popoiac, de la care porneau chirigiii cu scânduri către Câmpulung. Monografia lui Pârnuţă consemnează şi alte nume de rucăreni cunoscuţi în anul 1838 pentru preocupările lor fie de negustori de scândură, fie de „hierăstrăiaşi”, termenul folosit pentru mecanicii sau muncitorii care acţionau fierăstraiele. După nume, toţi erau români, fiind posibil ca unii dintre ei să aibă obârşie transilvăneană.
- În urmă cu 186 de ani, la Rucăr erau 33 de chirigii, care transportau scândura cu căruţele trase de boi sau cai
Existenţa fierăstraielor într-un număr atât de mare a influenţat necesitatea apariţiei unei alte categorii „profesionale”: chirigiii, cei care transportau lemnul cu ajutorul căruţelor trase de boi ori cai. Una dintre sursele de documentare ale lui Gheorghe Pârnuţă, catagrafia din anul 1838, arată că la Rucăr erau 33 de chirigii. Tot în acel an, 87 de săteni îşi câştigau existenţa ca „muncitori cu palmele”. „Chirigiii mergeau cu scânduri sau lemn de construcţie la Câmpulung, Bucureşti sau chiar la Vidin.”, scrie Gheorghe Pârnuţă.
- Unul dintre cele mai vechi fierăstraie din Rucăr exista de pe la 1812
În timp, cererea crescută de cherestea s-a reflectat în înmulţirea fierăstraielor rucărenilor pe Valea Dâmboviţei şi Râuşor. „Într-o petiţie înaintată Tribunalului Muscel de către Nicolae Rucăreanu şi fraţii săi şi Maria, soţia răposatului Ion Zbîrcioiu, se menţionează că numai „pe apa Dâmboviţei, în hotarul Rucărului” se află 60 de „herăstraie” şi că buştenii sunt aduşi aici, cei mai mulţi, din Munţii Pecineagu, Tămaşul cel Mare, Draxin, Tămăşel şi Pietricica. Alte fierăstraie sunt pe apa Râuşorului, între care ale lui Gheorghe Bunea, Stan Ghidănucă, Gheorghe Coleş, Gheorghe Bălan, Din Staicu, Nicolae Dumitrescu, Iosiv Cozma, Niţă Ilincu, Dobrinică, popa Tache, Niţă Bîrloiu, popa Geantă. Împotriva tuturor acestora, serdarul Nicolae Rucăreanu şi fraţii săi porniseră acţiunea de judecată, spunând că taie buşteni din pădurea lor.”, redăm un fragment din monografia lui Gheorghe Pârnuţă.
Foto: Rucărul în „Monumente istorice ale României. Tipuri din judeţele Argeş şi Muscel. Anul 1893”, album cu fotografiile lui Ioan Niculescu
Lui Ion Băjan i-a aparţinut unul dintre cele mai vechi fierăstraie din Rucăr, care exista de pe la 1812. „El funcţiona cu roată cu apă şi pânză făcută de ţigani pe Lunca Rucărului, din jos pe Podul Negru, pe locul unde, mai târziu, a ridicat fabrica de cherestea Ilie I. Băjan (fiul lui Ion Băjan). Fierăstrăul tatălui său fusese construit de nişte meşteri unguri. Până la fierăstrăul cu roată şi pânză al lui Ion Băjan, scândurile se făceau din bardă, prin cioplitură sau despicătură. Mai târziu, în Rucăr s-au instalat fierăstraie elveţiene. Acestea au fost proprietatea lui Moise şi Iosif Bunescu.
I. Baştea avea trei fierăstraie în Rucăr, cam pe locul unde, mai târziu, a făcut brutărie Ilie Răuţă. Mai avea patru fierăstraie pe Râuşor (la Valea Râului, Valea Curii, Valea Bugheanului şi la Gura Bugheanului). S-au construit apoi fierăstraiele de la: Valea Cărmăzanului (al lui Gheorghe Mălăcea), de la Valea Frăsinetului (al lui Moise Fintoiu), între aceste două văi (al lui Iosif Tăraş), în dreptul văii Dârstei (al lui Gheorghe Cioplei), în Cheie (al lui Şandru Părăuţ), în Valea Oarzănii (al lui Moise Idor), la Valea Strâmbii (al lui I. Măgheruţ). La Gura Plaiului lui Maldăr avea fierăstrău cu dubă Mihai Pârnuţă. Tot cu dubă era şi al lui Moise Idor, de pe Valea Oarzănii. Le făcuseră cu dubă, deoarece aceste văi aveau apă mai puţină. Iată câte fierăstraie erau numai pe Râuşor. Altele se găseau pe Dâmboviţa, pe Dâmbovicioara (al Rădeştilor, al lui Moise Dobrin), în Cheia Dâmboviţei ş.a.”
- 15 fierăstraie pe Râuşor şi 60 pe Dâmboviţa
Lucrarea lui Gheorghe Pârnuţă enumeră unde erau amplasate cele 75 de fierăstraie de pe cuprinsul Rucărului.
Foto: Rucăr, vedere generală, 1942. Colecţia Gheorghe Chiţa
60 erau pe Dâmboviţa: 11 la Piscul Jugii; 6 la gura văii Dâmbovicioarei şi 2 ale obştei în vatra satului; 1 la moara lui Teodorescu; 12 la locul zis „La Ţăpeşti” (din jos de Podul cel Negru); 1 la Ţigău; 2 la Năstăseşti (ulterior s-a construit aici fabrica lui Iancu Anastase); 2 la Puntea Înaltă (aici şi-a făcut fabrică Nicu Bunescu); 1 spre Dragoslavele; 1 la Băcârcea; 5 la Moldoveanu.
15 erau pe Râuşor: 1 la Lazuri, la Şendreşti, la Valea Curii; 1 la Lunculiţă, în Plăicel; 1 la Podul Râului; 1 la Colţ; 1 la Valea Bugheanului; 1 la Gura Bugheanului; 1 la Grancea; 1 la Coruga văii Bugheanului; 1 din sus de Valea Bugheanului; 1 la Coruga Mare; 1 Curmătura Bugheanului; 1 la Buduluca, din sus de Valea Bugheanului; 1 la Valea Cărmăzanului (al lui Ghică Mălăcea); 1 la Valea Frăsinetului (al lui Moise Fintoiu); 1 la Valea lui Maldăr (al lui Cioplei).
Timpul şi progresul au înlocuit fierăstraiele cu fabricile de cherestea. „Sunt cunoscute cititorilor fabricile de pe apa Dâmboviţei ridicate de Cooperativa „Frăţia”, de Iancu Gh. Anastase, Ilie I. Băjan, fraţii Teodorescu şi Zaharia Aldulescu. Odată cu ele, îşi mai duceau existenţa şi câteva fierăstraie, ca cele ale Rădeştilor, de la Gura Dâmbovicioarei, al lui Moise Dobrin, la ieşirea din defileu, ale Fintoilor, ale Ciopleilor şi al lui Ghică Mălăcea, de pe Râuşor, al lui Moise Idor, de pe Valea Oarzănii, al lui Stelică Duţoi, de pe lunca Dâmboviţei.”, menţionează monografia lui Gheorghe Pârnuţă.
- Despre „firăstraele” Câmpulungului scrie preotul Ioan Răuţescu
Una dintre lucrările de referinţă ale istoriei locale, „Câmpulung-Muscel”. Monografie istorică”, nu avea cum să omită această îndeletnicire din care trăiau şi orăşenii. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, câţiva locuitori ai oraşului aveau „firăstrae” de tăiat scânduri – scrie preotul Ion Răuţescu – pe apa Râului Târgului, în zona de Nord. Erau foarte simple, doar cu o pânză, consemnează autorul. El prezintă conţinutul unui contract din 23 aprilie 1825, din care reiese embaticul plătit pentru un ferăstrău: „Se dă din partea mânăstirii acest contract la mâna dumnealui serdar Scarlat Gheorghiu, ca să fie ştiut că i s-au dat voie dumnealui ca să facă două herăstrae cu cheltuiala dumnealui, însă unul pe muntele Portăreasa şi altul pe Moşoroaie, şi să le ţie ani 7 cu embatichiu, pe an câte taleri 20, adică douăzeci de un herăstrău să dea la mănăstire, la care herăstrae să facă scânduri de neguţătorie de brad de pe aceşti munţi, iar, la împlinirea acestui soroc, să rămână herăstraele bune mânăstirii, cu toate hiarăle lor, şi să nu pretinderisească dumnealui nimic. Drept aceea s-a dat acest contract la mâna dumnealui, cu care să stăpânească nestrămutat până la acest soroc, iar strămutându-l cinevaş, să aibă să-i plătească tot câştigul şi cheltuiala herăstraelor.”
„Alţi orăşeni – menţionează Ioan Răuţescu – aveau firăstrae pe Valea Argeşel, Dâmboviţa şi Bratia. Scândurile se desfăceau parte în oraş, parte se transportau spre Piteşti, Târgovişte sau Bucureşti. În tot secolul XIX, industria forestieră se reducea la acest fel de fierăstraie simple. În secolul nostru s-au înfiinţat în oraş două fabrici mari de cherestea: una de către armatele de ocupaţie, în 1917, cumpărată de la stat după război de Societatea Cooperativă „Râul Târgului”, desfiinţată în 1928, şi alta proprietate a lui G. Ionescu-Baştea, cumpărată de Iancu G. Anastase. Aceasta funcţionează şi în timpul de faţă.”, scria preotul Răuţescu în 1943.
- „Iazul Ferăstraelor”. Pe locul lui s-au ridicat prăvălii, demolate pentru amenajarea aleii bulevardului
În cartea sa din 1980, „Lumini muscelene”, medicul chirurg şi memorialistul Dumitru Baciu consemnează „informaţii relatate în 1932 de institutorul octogenar I.N. Ionescu Moşoianu” despre locul pe care a fost amenajat bulevardul. Context în care apare denumirea „Iazul Fierăstraielor”, dată de ocupaţia orăşenilor care îşi câştigau pâinea prelucrând lemnul într-o manieră rudimentară.
„Pe locul actual se afla, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un iaz, denumit „Iazul Ferăstraelor”, denumire dată, probabil, de utilitatea sa practică în viaţa oraşului. Iazul îşi avea izvoarele în partea de nord a oraşului, în zona denumită Sân Petru, loc al unui tradiţional bâlci, organizat în perioada sărbătorii cu acelaşi nume, şi alimenta cu apă o parte a oraşului.
În jurul anului 1815, debitul scăzuse atât, încât boierul Dinicu Golescu a dăruit oraşului suma necesară pentru a se efectua canalizarea apei rămase, ca să poată fi secat terenul. Pe locul rămas în locul iazului, s-au ridicat prăvălii. După 1877, prăvăliile au fost dărâmate spre a se amenaja o alee.”, scria Dumitru Baciu.
- Pe exterior, fierăstraiele semănau cu morile
Foto: Râul Dâmboviţa la Rucăr, 1944. Colecţia Gheorghe Chiţa
Într-un manual despre „Istoria Comunităţii Locale” (autori Viorel Irimia, Dana Rebedeu, Liliana Scarlat, Gheorghe Chiţa, Iulia Irimia, Diana Brăgărea, Diana Brăgărea, Viorica Cordea, Diana Leca şi Kasiana Matei), apărut în urmă cu 21 de ani, ca disciplină opţională, găsim o scurtă descriere a felului în care funcţionau aceste unelte ale muscelenilor, care trăiau pe seama lemnului existent din abundenţă. La fel ca în cazul morilor, apa constituia sursa de energie pentru acţionarea fierăstraielor. Ca amenajare exterioară – scocul, stăvilarele -, erau la fel ca morile. În interior erau instalaţii specifice. Manevrarea buştenilor era asigurată prin anumite dispozitive: căruţul sau războiul ajutau la împingerea lor, iar distanţierele menţineau grosimea scândurilor. „De multe ori, deplasarea buşteanului se făcea automat, cu ajutorul unui cilindru dinţat, care primeşte mişcarea de rotaţie prin intermediul unui lanţ.”, notau autorii.
A consemnat Magda BĂNCESCU