Deşi a abordat deseori în prezentările sale de la Muzeul Automobilului Românesc tema Fabricii de Hârtie „Câmpulungul”, care a precedat fabricaţia de automobile de pe platforma ARO, Sergiu Marcu nu oferă ascultătorului aceleaşi amănunte. În fiecare ocazie în care a vorbit despre subiectul preferat, am îndrăzni să spunem, judecând după colosala muncă de documentare care stă în spatele unei viitoare monografii dedicate Fabricii de Hârtie „Câmpulungul”, naratorul a dezvăluit lucruri noi, inedite. Lucruri descoperite în arhive, unde a căutat furibund informaţii despre istoria fascinantă a unei unităţi plasate, la timpul său, între primele trei, ca importanţă, în România.
Dorinţa de a publica o lucrare impecabilă din punct de vedere al complexităţii i-a fost răsplătită cu descoperirea unor documente la care n-ar fi sperat vreodată că i-ar pica în mână. Şi, tot timpul, Sergiu Marcu a împărtăşit celorlalţi cele ieşite la iveală în anii de intense căutări, chiar frământări de a documenta ireproşabil un capitol uluitor din istoria Câmpulungului. Pe care nimeni altcineva înaintea lui nu l-a depănat cu atâta bogăţie de date adunate din atâtea surse şi puse cap la cap, pentru a forma imaginea deplină a primei activităţi industriale a Câmpulungului şi judeţului Muscel.
Informaţia pe care o extragem din captivantul expozeu susţinut de Sergiu Marcu în cadrul Retro Paradei de Toamnă, pentru a marca cei 135 de ani trecuţi de la intrarea Fabricii de Hârtie „Câmpulungul” în circuitul naţional, este legată de momentul apariţiei acesteia: a fost a treia unitate cu acest profil apărută în România, după Letea-Bacău şi Buşteni.
- Fabrica de Hârtie „Câmpulungul”, prima întreprindere mecanizată din oraşul Câmpulung şi din judeţul Muscel
În continuare vom lăsa cuvintele lui Sergiu Marcu să reconstruiască în mintea fiecărui cititor imaginea Fabricii de Hârtie „Câmpulungul”, care a funcţionat vreme de 45 de ani, în intervalul 1888-1932.
„În această toamnă, s-au împlinit 135 de ani de la intrarea în funcţiune a primului stabiliment modern: Fabrica de Hârtie „Câmpulungul”, prima întreprindere mecanizată din oraşul Câmpulung şi din judeţul Muscel.
După câştigarea independenţei de stat de la 1878-1880, Vechiul Regal al României a angajat primele politici de industrializare. Pentru o bună parte a elitelor de atunci, angajarea unor astfel de politici însemna condiţia de existenţă şi de consolidare a statului român modern. N-a fost simplu, pentru că au fost două curente în epocă privind angajarea acestor politici: un curent sprijinit puternic de triada de aur a culturii române – Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, Mihai Eminescu -, care erau adepţii tradiţionalismului agrar, şi al doilea curent, care a avut câştig de cauză, susţinut de elite uriaşe: Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Xenopol, Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Aurelian şi Ion C. Brătianu. Este vorba despre bătrânul Ion C. Brătianu, „Vizirul”, cum i se spunea în epocă.
„Zorii” revoluţiei industriale începeau să cuprindă Vechiul Regat al României şi perioada de pace de 35 de ani, care a urmat după 1880, a însemnat prima perioadă de industrializare a României. Mi se pare important să punctăm, dat fiind ceea ce s-a întâmplat după revoluţia din 1990, când întreprinderi industriale şi ramuri industriale întregi au dispărut. Au fost întreprinderi care traversaseră două războaie mondiale şi au fost zdrobite de concasorul tranziţiei.
Acum mai bine de 130 de ani, un grup de investitori din Bucureşti, din care a făcut parte Ioan V. Socec, marele editor şi tipograf de carte, alături de Ioan şi Paul Ioanid, a luat iniţiativa înfiinţării în Câmpulung a unei fabrici de hârtie. Era a treia fabrică a României profilată pe hârtie, după Letea-Bacău şi Buşteni.
Primii ani de funcţionare sunt foarte importanţi într-o perioadă în care România nu deţinea niciun fel de experienţă, nu în fabricaţia industrială, nici măcar în fabricaţia manufacturată, ştiind că cele două înseamnă, în primul rând, diviziunea socială a meseriilor.
Atunci, acest grup de iniţiativă, căruia i s-a adăugat, începând din anul 1887, Ştefan Ioanid, a pus pe linia de funcţionare Fabrica de Hârtie „Câmpulungul”. Ea funcţionează 45 de ani, din 1888, până în 1932, fiind a treia fabrică a României înfiinţată din punct de vedere cronologic şi a treia fabrică a României, ca importanţă, până în 1918.
Numele celui care îi va consolida şi îi va dirija activităţile, începând din toamna anului 1889 – la un an după ce a intrat în circuitul naţional -, este cel al lui Ştefan Ioanid. De-a lungul investigaţiilor mele privind istoria Fabricii de Hârtie, pentru că asta înseamnă, practic, începutul activităţilor industriale acolo unde se vor fabrica, în anii regimului socialist, automobilele ARO, am fost intrigat de lipsa de informaţii privind acest nume: Ştefan Ioanid. Căutând în arhive, l-am identificat. A fost una dintre personalităţile liberale ale vremii, cenzor al Băncii Naţionale între 1881 şi 1887. Dacă socotim compania din care a făcut parte, nume uriaşe în istoria financiară a României, Eugeniu Carada, Anton Carp, ne dăm seama de dimensiunea personalităţii lui Ştefan Ioanid. În acelaşi timp, a fost preşedinte al Camerei de Comerţ Bucureşti între 1881 şi 1887. Informaţia este nouă, am descoperit-o de curând, iar vicepreşedinte a fost, în această perioadă, Ioan V. Socec.
Din punctul meu de vedere, pentru Câmpulung, numele lui Ştefan Ioanid trebuie să aibă aceeaşi rezonanţă pe care o au George Assan pentru Bucureşti, cu Moara cu Aburi, Emil Costinescu, pentru Sinaia, cu Fabrica de Cuie, viitoarea Mefin Sinaia din timpul regimului socialist , fraţii Schiel pentru Fabrica de Hârtie Buşteni, Constantin şi Radu Porumbaru, pentru Fabrica de Hârtie de la Letea, inginerul I.G. Cantacuzino pentru Fabrica de Ciment de la Brăila.
Rolul său, susţinând fabrica de la 1889, până în 1902, când se va transforma în societate anonimă pe acţiuni, a fost imens. Producţia de hârtie în acei ani, când în zona Muscelului nu existau decât meserii tradiţionale, a adus forţă de muncă din străinătate. Pentru câmpulungeni, numele Richard Speek poate fi cunoscut, pentru că a fost directorul tehnic de origine germană, adus în Câmpulung pentru a dirija activităţile Fabricii de Hârtie.
Numărul de salariaţi ai fabricii din perioada de până în Primul Război Mondial a fost între 200-250. Producţia de hârtie a început cu 500-600 de tone, în 1889-1890, şi a ajuns la 2.000 de tone până în Primul Război Mondial. După Primul Război Mondial, pe durata căruia activitatea a fost întreruptă, volumele au ajuns la 3.500 de tone de hârtie pe an. Acest lucru înseamnă, făcând o medie, un vagon pe zi. Un vagon era apreciat la 8-10 tone.
Această cantitate de hârtie era transportată din nordul oraşului în Gara Câmpulung. Una dintre condiţiile neapărat necesare pentru a dezvolta activităţi industriale într-o localitate este existenţa căilor de comunicaţie moderne. Linia ferată Goleşti – Câmpulung s-a dat în folosinţă la 1 iulie 1887. Fără această realizare, nimic nu s-ar fi putut întâmpla la acea vreme. A fost elementul esenţial care a permis desfăşurarea şantierului de construcţii şi funcţionarea ulterioară a liniei de cale ferată.
În 1925, Fabrica de Hârtie „Câmpulungul” a intrat în proprietatea Băncii Marmorosch Blank. Vizitând Bucureştiul, veţi vedea o clădire restaurată lângă Palatul Băncii Naţionale, pe care scrie mare „Banca Marmorosch”. Acolo a existat sediul acestei bănci, care o sută de ani a funcţionat în România, de la 1848, până în 1948.
În anii marii crize economice din 1929-1933, Marmorosch Blank a dat faliment şi, atunci, şi-a încetat activitatea şi Fabrica de Hârtie. În clădirile solide ale fabricii a fost posibil să se transfere, în 1944, două sectoare de fabricaţie ale Uzinei Aeronautice IAR Braşov. Aşa a început activitatea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi aşa a fost posibil să se reprofileze uzina, de la fabricaţia de hârtie, care însemna industria uşoară şi industria chimică, pe ramura industriei constructoare de maşini şi apoi ramura constructoare de automobile.
A fost unul dintre stabilimentele industriale importante ale perioadei de dinainte de Primul Război Mondial şi ale primului deceniu interbelic. Pentru noi este foarte important, pentru că, în acea perioadă, România nu avea niciun fel de experienţă în fabricaţia mecanizată sau în meseriile lumii moderne.”
Sursa fotografiilor: colecţia Gheorghe Chiţa