15.5 C
Campulung Muscel
17/06/2024

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu – Prima poezie a lui George Topîrceanu

Născut la Azilul „Elena Doamna” din București, unde mama sa era maestră de țesut la atelierul înființat acolo, în primii ani de viață George Topîrceanu și-a însoțit părinții care, datorită profesiunii mamei, au peregrinat în diferite localități. Copilul s-a oprit mai întâi la mănăstirea de maici de la Horezu, apoi la mânăstirea Văleni, jud. Argeș, așezându-se în cele din urmă la mânăstirea Nămăești, lângă Câmpulung.

Colaborator încă din anii liceului la diferite periodice, Topîrceanu și-a tipărit primul volum, „Balade vesele și triste”, în 1916, anul când România intra în Marele Război. Alte cărți ale lui includ parodii, amintiri de pe front și din prizonierat, traduceri, improvizații în versuri. Postum i s-a publicat romanul umoristic nefinalizat „Minunile Sfântului Sisoe” (1938).

Poet al anotimpurilor, pastelist și miniaturist, poezia luiTopîrceanu are ca notă definitorie îmbinarea umorului cu sentimentalitatea. După cum singur mărturisește, își preface lacrimile în glume. Laitmotivul multor poezii este simpatia pentru cei mărunți, cu neliniștile, durerile și micile lor drame.
Către sfârșitul vieții, Topîrceanu a scris – cu umorul care îl caracterizează, dar și cu o lacrimă în colțul ochiului – o confesiune despre începuturile liricii sale.

„Vino să-ți spun o poezie…”

Eram în clasa a treia primară când am descoperit că pot să fac versuri. Ele mi s-au prezentat la început cu un aer de nevinovăție, ca o jucărie inofensivă – ca oricare alta. Nici nu bănuiam eu pe atunci peste ce pricopseală am dat. Nu știam că microbul literar, când găsește teren favorabil, e destul să-ți pătrundă o singură dată în organism ca să nu mai scapi de el o viață întreagă, – până când te face statuie…
Aveam pe atunci un coleg de clasă pe care-l chema Stănciuc, un băiețel slab și cu urechile mari, puțin mai mic la statură decât mine – dacă se putea închipui așa ceva. Într-o recreație i-am zis lui Stănciuc:
– Vino să-ți spun o poezie, făcută de mine…
Și l-am tras după colțul școlii, într-un loc mai ferit, unde i-am debitat prima mea operă literară, alcătuită numai din două versuri:
„Săriți cu toții frați români,
Să dăm năvală în păgâni!…”
Era o poezie patriotică. O făcusem într-un moment de inspirație, după modelul celor din Cartea de citire. Și eram foarte mândru.
Stănciuc însă nu s-a arătat entuziasmat deloc. El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas și cu ochii după vrăbii. Și, când am isprăvit, a zis numai atâta:
-Ce-mi dai, să nu te spun la domnu?…
Întrebarea asta mi s-a părut atunci, nu știu pentru ce, cu totul lipsită de delicateță.
Ce era să-i dau? I-am dat imediat o palmă. Pe urmă, dacă nu mă-nșel, am impresia că i-am mai dat una. Dar n-aș putea să afirm cu siguranță, pentru că lucrurile de acest fel se petrec de obicei cam repede și, la vârsta aceea, sunt prea obișnuite ca să mai lase urme în amintire.
În orice caz, aceasta mi se pare până astăzi singura cale mai civilizată pentru lichidarea unui diferend literar între un poet de talent și un critic lipsit de bunăvoință. Cealaltă cale, a injuriilor prin gazete, mi se pare prea barbară.
Dar ambiția de autor e mare lucru. A doua zi l-am invitat din nou pe Stănciuc, să-i mai citesc o dată poezia cu frații români. Mai știi? Poate că ieri n-a fost destul de atent, poate că omul era grăbit ori n-a putut dintr-o dată să-i pătrundă toate frumusețile… Ia să-i mai citesc eu o dată poezia!
-Ce-mi dai ca s-o ascult? m-a întrebat el din capul locului, privindu-mă cu oarecare neîncredere.
-Îți dau o peniță și doi nasturi, i-am promis eu, gata de orice sacrificiu pe altarul poeziei.
După cum vedeți, amicul meu Stănciuc, care alcătuia pe atunci tot publicul meu cititor și profita fără jenă de această situație, a emis în mod spontan o idee mare, o idee pe care statul și editorii ar trebui s-o pună negreșit în aplicare pentru promovarea literaturii noastre poetice de după război: anume, ideea că numai instituind câte un premiu material pentru fiecare cititor de poezie modernistă, s-ar mai putea să creezi astăzi un public destul de binevoitor, care s-o digere…
Ispitit de mirajul obiectelor de preț pe care i le făgăduisem, Stănciuc a uitat pățania din ajun și s-a învoit să-mi asculte iar poezia.
A ascultat-o tot cu ochii pe pereți și frământând din picioare. Iar când am isprăvit, n-a zis nimic – a întins doar mâna și a așteptat așa în tăcere, ca un om care și-a îndeplinit conștiincios obligația, să-i dau ce i-am promis.
E inutil să vă mai spun cât de tare m-a scârbit gestul acesta. Și cum niciun poet nu poate admite că e lipsit de talent, că dă vina pe lipsa de gust și de înțelegere a publicului dacă n-are succes, m-am consolat și eu cu gândul că sunt un poet prea mare ca să pot fi înțeles de contemporanul meu.

(Textul s-a reprodus din volumul „Postume”, de George Topîrceanu, Editura Cartea Româneasă, București, f.a.)

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!